Felul în care fiecare naţiune acţionează în faţa calamităţilor de tot felul este rezultatul unei evoluţii de secole, o problemă de sociologie politică, geografie istorică şi psihologie culturală. Statele Unite se recomandă a fi cea mai veche şi puternică democraţie, iar marea ei putere constă în actul ei fundamental, o Constituţie veche de 213 ani. Puterea ei se bazează pe vizionarismul celor care au conceput-o şi care au reglementat principii trainice, echivoce, cărora de-a lungul anilor li s-au adăugat un număr de (doar) 27 de amendamente, care fac din actul fundamental un document actual.
Naşterea poporului american a fost un întreg proces de sacrificiu. Numai că, după al doilea război mondial, americanii n-au mai vrut să se lase sacrificaţi. Ceea ce Washington Post numeşte "slăbiciune naţională", într-un articol recent, n-a iertat pe nimeni. Jimmy Carter, al 39-lea preşedinte al SUA, cel care a încercat să vină cu soluţii viabile la problema lipsei de resurse energetice ale ţării, a pierdut realegerea în faţa contracandidatului republican Ronald Reagan, în 1980, tocmai din cauză că a rugat naţiunea, prin propriul exemplu, să accepte sacrificiile necesare pentru salvarea ţării. Carter, care, la sfârşitul anilor 70, instala panouri solare pe acoperişul Casei Albe, vorbea Statelor Unite din Biroul Oval purtând pulovăr, încercând să dea exemplu de limitare a consumului energetic, embargo care începea cu prima casă a naţiunii. Dar acest gest l-a costat scump, iar succesorul său a demontat panourile solare, un dichis tehnologic care ar fi făcut din spaţiul locativ al Preşedinţiei americane un monument istoric fără precedent.
Preşedintele Obama, la mijloc de mandat, pare să se afle în aceeaşi situaţie. Vizionarismul său nu-l scuteşte de critici virulente şi scădere în sondaje. Americanilor li se cere sacrificiu şi solidaritate în continuare, în timp ce datoria externă a SUA se apropie de 14 trilioane de dolari. Cu o populaţie de aproximativ 310 milioane de locuitori şi cu până la 20 de milioane de imigranţi ilegali invizibili, fiecare copil care vine pe lume pe teritoriul american are deja o datorie de 40.176 de dolari atârnând deasupra capului. În 1950, suma era doar de 1.595 de dolari.
Strategia celor care candidează în această toamnă pentru un loc în Congresul American este, în primul rând, rezolvarea problemei deficitului prin tăierea şi îngheţarea salariilor politicienilor de la Washington, care au permis ca datoria să crească cu peste 8.000 de dolari pe secundă.
Ultimele statistici făcute publice la finele lunii septembrie arată că numărul săracilor americani a crescut. Limita sărăciei e calculată la nivelul unei gospodării cu patru membri, ale căror venituri sunt sub 22.000 de dolari pe an. E greu de spus dacă SUA este o ţară scumpă sau ieftină, dar un galon (3,78 litri) de benzină costă între 2,5-2,9 dolari, iar cel mai scump bilet la operă într-una dintre cele mai apreciate instituţii de acest gen din ţară, la orice spectacol din stagiune, costă 216 dolari.
Criticile la adresa lui Obama au început să apară odată cu apariţia unei facţiuni numite Tea Party (cu trimitere directă la momentul de la finele anului 1773, când guvernul britanic a primit prima lovitură pe teritoriul american, episod care a impulsionat spiritul revoluţionar). Mişcarea a prins repede viaţă, în special prin intermediul new media, având o serie de susţinători fervenţi în rândul comunităţii de bloggeri. Revista New Yorker însă, într-un articol de la finele lunii august 2010, a demascat faptul că popularitatea de care se bucură mişcarea Tea Party are un rating manipulat, obţinut prin finanţarea generoasă făcută de fraţii Koch.
Afacerile familiei Koch au fost apreciate de revista Forbes ca al doilea business privat din SUA, cu profituri de peste 100 de miliarde de dolari anual. Filantropia familiei Koch numără donaţii substanţiale, precum 100 de milioane de dolari oferite Lincoln Center din New York (2008), 20 de milioane pentru Muzeul de Istorie a Naturii (aripa unde sunt expuşi dinozaurii poartă deja numele familiei), 40 de milioane de dolari donaţi unui centru de cercetare a cancerului.
E greu de speculat cu privire la cantitatea de bani investită de familia Koch în campanii anti-Obama. Şi e şi mai greu de apreciat dacă preşedintele SUA va avea de suferit. Alegerea lui Obama a fost un moment istoric şi pentru că principalele canale prin care şi-a făcut mesajul cunoscut a fost tocmai această media nouă care, la un an după alegere, a început să-l lovească sistematic. Faptul că acum se ştie că aceste atacuri au fost programate, comandate şi plătite rezolvă numai o parte din antiobamismul din ce în ce mai prezent.
Şi poate nu aş fi fost atât de conştientă de acest lucru dacă Anna Deavere Smith, una dintre cele mai interesante personalităţi ale teatrului american, nu ar fi introdus, subtil, o remarcă puternică, de factură artistică, dar care ambala satisfăcător o critică vehementă la adresa actualului preşedinte american.
Cunoscută pentru activitatea sa artistică profund ancorată în realităţile societăţii americane, spectacolele Annei Deavere Smith sunt la limita dintre jurnalism şi teatru. Mereu atentă la evenimentele care au dat formă prezentului american, Anna îşi bazează creaţia pe descoperirea de oameni care apoi devin personaje în spectacolele ei. După sute de interviuri pe diverse teme, Deavere Smith selectează acele voci care, prin formă şi conţinut, prin atitudine şi reacţie, livrează o perspectivă asupra unui moment de istorie contemporană americană. Obiectivitatea e dată de faptul că fiecare opinie îşi găseşte locul, iar verdictul este o chestiune ce aparţine în exclusivitate spectatorului.
Într-o conferinţă susţinută la University of Southern California (Los Angeles) în faţa a 300 de studenţi, Anna Deavere Smith a încercat să vorbească despre rolul artistului în societate. Ca un autentic om de spectacol, Anna şi-a condimentat intervenţia cu personaje din cele mai importante spectacole, dar şi cu rememorarea unor interviuri cu celebrităţi din lumea americană: oameni de ştiinţă, preoţi, politicieni, doctori - toţi cei care pun umărul la continua perpetuare a societăţii americane ca societate autentică şi meritocratică.
Singurul moment când audienţa s-a simţit inconfortabil a fost când, plecând de la Franklin Delano Roosevelt, artista a ajuns la Obama. Cei doi preşedinţi, deşi la mai bine de jumătate secol distanţă unul de celălalt, se confruntă cu situaţii asemănătoare: război şi criză financiară. Numai că FDR a reuşit să-i strângă pe americani în jurul său, iar poporul a făcut sacrificiile care i-au fost cerute. Întrebarea e de ce.
Când a pus cuvântările publice ale lui Roosevelt studenţilor ei de la Stanford University, aceştia au început să danseze vals. Dincolo de promisiuni de mai bine, de cuvinte de îmbărbătare, de cruntul adevăr, cuvântările celui de-al 32-lea preşedinte american aveau o latură muzicală care, pe lângă mesaj, transmitea şi dimensiunea umană sinceră a unui om care se adresa altor oameni cerându-le ajutorul pentru binele comun. Experimentul a continuat cu speech-urile lui Obama, iar reacţia studenţilor a fost neaşteptată: au început să mărşăluiască. Muzica preşedintelui Obama are ritm de marş.
Poate că nu Barack Obama e problema, ci ceea ce a adus cu el: a venit la Casa Albă cu o nouă generaţie de americani, cei care s-au ridicat prin educaţie, şi nu datorită unei poziţii sociale moştenite, el însuşi fiind exemplul că un copil crescut de un singur părinte şi de condiţie modestă poate frecventa şcoli înalte scumpe, precum Columbia şi Harvard, iar apoi deveni preşedintele statului.
"În deceniile trecute, era suficient ca un bunic să fi fost student la Yale pentru ca tu să fii acceptat la aceeaşi universitate. Azi, trecutul academic al bunicului e important, dar şi mai importante sunt rezultatele la examenele de evaluare naţională, să fi fost căpitanul echipei de hochei a liceului sau să fi reuşit să strângi din donaţii un milion de dolari pentru o cauză serioasă. Şi dacă provii şi dintr-o familie destrămată din Nevada, cu atât mai bine", scrie cu umor Anne Applebaum într-un articol de săptămâna trecută, apărut în Washington Post, şi care analizează ridicarea la putere a noii elite, o elită care este răspunsul american la "meritocraţie", termen inventat de sociologul Partidului Laburist britanic Michael Young, în 1958, şi care îşi imagina o Mare Britanie unde sângele albastru să nu mai conteze.
E greu de crezut ca Obama să-şi fi pierdut magia care l-a adus la Casa Albă. Şi e şi mai greu de crezut ca, oricât de serioasă ar fi situaţia naţiunii americane, să nu ştie să-i facă faţă prin propria inteligenţă, determinare şi echipa aleasă să-i fie aproape. Dacă un absolvent de Harvard nu se descurcă, atunci cine are un CV demn de a fi preşedinte în condiţiile actuale?
Şi dacă nu e o chestiune ce ţine de CV, atunci e clar că meritocraţia şi capitalismul sunt două sisteme care nu pot coexista, iar America trebuie să se hotărască.