Cetatea medievală, aflată pe o stâncă neagră, îţi oferă, în zilele fără nori, o privelişte de neuitat asupra "oraşului poeţilor", aşa cum a fost declarat Edinburgh de UNESCO. Un oraş făcut din mai multe oraşe. Edinburgh-ul la pas îţi împlineşte, ba chiar depăşeşte, toate aşteptările, fie că ai buzunarul plin, fie că nu.
Depinde ce fel de turist eşti. De obicei, eu nu sunt un turist à la carte. N-am fost niciodată în străinătate în excursii sau pachete de vacanţă comandate prin agenţii. De fapt, n-am fost niciodată în vacanţă "afară"... Am călătorit numai cu treabă, cu toate că îmi place enorm să călătoresc şi, mai ales, să mă plimb pe jos, ore în şir, în locuri necunoscute. Ca să pot face asta m-am învăţat să "fur" sau să "plătesc" timp doar pentru mine. Ajung totdeauna măcar cu o zi mai devreme faţă de începutul treburilor şi plec măcar cu o zi mai târziu.
Ideal e să intri în aventura cu avionul şi, cu puţin noroc, să prinzi o zi senină. Curenţii de aer sunt astfel repartizaţi încât, venind dinspre Londra, pilotul trebuie să parcurgă peste golf şi estuar un amplu arc de cerc, de aproape 230 de grade. Pilotul, băiat simţit şi bun cunoscător al afacerii cu turişti, parcurge acest larg ocol la câteva sute de metri de pământ şi mare, aşa că toţi călătorii care au avut inspiraţia să-şi ia bilete lângă hublou au parte de o panoramă senzaţională. E, cred, prima ofertă care te îndrăgosteşte definitiv de loc, şi e... gratis.
Cetatea dintre ape
Edinburgh e un oraş făcut din mai multe oraşe. Cum vii dinspre aeroport spre centru, treci mai întâi prin suburbiile - mai degrabă cochete, ca-n Ţările de jos, decât înghesuit dickensiene, ca-n Anglia. Vei lăsa pe partea dreaptă uriaşa Grădină Botanică Regală. Te sfătuiesc să te întorci la ea, dacă stai mai mult de-o zi, două. Are în mijloc un splendid castel pe care nu-l vezi de pe drum, cu o mulţime de expoziţii botanice, unele permanente, altele temporar-interactive. Şi mai bine de şase hectare de teren, o pădure-parc de-o frumuseţe greu de descris.
Apoi, evident, imediat ce ţi-ai tras sufletul şi ai despachetat, dacă e încă zi, urci la castel. Urci, nu te-ncurci, fiindcă inima Scoţiei e pe o stâncă (neagră?) căreia trebuie să-i dai ocol pieptiş vreun sfert de oră, dacă vii dinspre sud. Castelul e uriaş, e de fapt o cetate medievală amplă, cu paliere şi terase suprapuse. Începe de la prima curte de gardă (o piaţă în toată regula, străjuită de statuile călare ale marilor aristocraţi scoţieni cu merite militare în ultimii 500 de ani, şi se sfârşeşte cu priveliştile circulare ale turnurilor donjon, din care în zilele fără ceaţă şi nori poţi vedea tot oraşul, dar şi marea înconjurându-l din trei părţi. Ca muzeu, nu e cine ştie ce, însă merită să-l vizitezi pe dinăuntru pentru arhitectură şi ca să intri din primul moment în atmosfera "panaşului" scoţian tipic, un amestec de mândrie bătăioasă şi nostalgie plină de umor...
Tartane, kilturi şi whisky scoţian
Apoi, cobori spre centru pe Royal Mile, însoţit de cimpoierii de serviciu, unul la fiecare 50 de metri. Intri în catedralele succesive, dar, mai ales, nu ratezi St. Gilles. Bagi nasul în câteva din zecile de magazine de suvenire. Nu te oripila la preţul tartanelor şi kilturilor, numai fraierii cumpără de aici. Dacă îţi doreşti cu-adevărat, întreabă un localnic de bazar, le poţi scoate la o treime. Însă, desigur, pentru prieteni merită să cumperi un whisky adevărat, din insule... Orice magazin specializat de pe Royal Mile are cel puţin 50 de versiuni, de la 5 la 20 de ani vechime.
Pe toată partea stângă a căii vei descoperi, dacă priveşti cu atenţie, câte-o boltă de gang, separând prăvăliile. Deasupra fiecăreia e câte-o plăcuţă care marchează intrarea în câte-o curte de breaslă. Sunt pasaje înguste, care dau în pieţe minuscule, cu scări şerpuitoare, una mai interesantă ca alta. Preferata mea e cea care ascunde turnul prinţesei Ann şi Muzeul poeţilor. E pavată cu plăci dreptunghiulare de granit, iar pe fiecare placă e numele câte unui poet şi versul pentru care a devenit celebru. Dacă nu ştiai, UNESCO a declarat Edinburgh "oraş al poeţilor". Intră în cafeneaua de la parterul muzeului, bea o cafea şi nu-ţi refuza plăcerea de a afla, de la faţa locului, de ce...
Şi, dacă ţi-a mai rămas un pic de vreme şi n-ai ajuns aici tocmai acum, toamna, când e festival, deci desfrâu de teatru şi muzică în tot centrul şi-n împrejurimi, atunci e musai să ajungi la Edinburgh Film Guild. Vrei să pleci acasă, ori ai mai sta niţel? Pe străduţele înguste din spatele Princess Street, ai zeci de puburi şi restaurante cu nume care de care mai hazlii. Poate încerci...
La Edinburgh cu Miruna Runcan
Miruna Runcan, critic de teatru, semiotician, scriitor, profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj, are un doctorat despre estetica teatrului. La Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti a predat etica şi deontologia presei. Printre cărţile sale se numără: Cinci divane ad-hoc, Modelul teatral românesc, Teatralizarea şi reteatralizarea în România (1920 - 1960), Fotoliul scepticului spectator, Pentru o semiotică a spectacolului teatral. Este redactor-şef al revistei ManInFest, despre teatrul alternativ şi experimental din România. În toamna lui 2010, a lansat o carte despre regizorul Alexandru Dabija.
Nu rataţi!
GALERIA NAŢIONALĂ SCOŢIANĂ. E un mare palat, lipit de Academia Scoţiană, îl găseşti cum cobori prin parc, de pe Princess Street (bulevardul comercial cel mai frecventat). A fost construit de către prinţul Albert, prinţul consort al reginei Victoria, în 1859, şi e o încântare.
EDINBURGH FILM GUILD. Îţi mai povestesc un secret personal. În clădirea de început de secol XX o să afli un multiplex cochet şi sobru, cu trei săli de poiecţie, cafeterie-bufet, video & DVD-shop cu preţuri preferenţiale pentru împătimiţii de film de artă. Dacă vrei să cumperi orice trăsnaie de film, de orice gen, de la documentare de început de secol la capodopere ruseşti-poloneze-maghiare-sud-americane uitate, ai dat de rai. Cum nu pot fi toate la raft, comanzi şi cam într-o săptămână le primeşti.