Cristian Tănăselea şi lumea ca teatru

Creaţia plastică a lui Cristian Tănăselea adună afluenţi ai diverselor stiluri într-o curgere proprie, tumultoasă, care pare a se revărsa peste limitele propriu-zise ale imaginii. Un mag al culorilor, cu o sensibilitate vibrant estetică, Cristian Tănăsălea contopeşte în poeme picturale reflecţii sumbre asupra existenţei, cu accente tragice. Imixtiunea de stiluri: suprarealism, impresionism, expresionism, simbolism este salutară prin faptul că îl eliberează de normele unui curent anume, permiţându-i să-şi contureze propriul limbaj plastic. Meditativă în metafore, dar explozivă în formă şi culoare, pictura lui surprinde filonul dramatic al condiţiei umane, imaginea lumii ca teatru.

Personajele pe care le portretizează sunt mai degrabă figuri de satiră şi parabolă sau tipologii caricaturale, ca în lucrările lui Daumier, apariţii dizarmonice ce sugerează excesele şi patimile, slăbiciunile omeneşti, trăirile extreme sau degradante. Omiprezentă în tablouri, tema măştii, ne introduce într-un bazar uman în care identitatea individuală se năruie şi se destramă sub presiunea viciilor, ispitelor, tentaţiilor sau indiferenţei celorlalţi, indiferenţă care te anonimizează, te transformă într-un străin, în "omul fără însuşiri al lui Musil". Alienarea este una dintre ideile de fond care traversează, ca o undă seismică, pictura lui Cristian. Identitatea sufletului are proprietăţile unei substanţe instabile, peste care lumea trage o cortină de angoasă, dezintegrând-o sau fărâmiţând-o. Omul apare segmentat, divizat în stări sau în frânturi de gest, în atitudini, în mărunţişuri emoţionale sau în amăgiri ca în lucrările intitulate Himeră.

Întreaga sa creaţie ne confruntă cu o filosofie existenţialistă de tip Camusian, cu un univers social sortit absurdului şi zădărniciei. Pe de altă parte pictorul nu se rezumă la a arăta, la a descrie, neutru sau cu cinică detaşare acest portret al lumii, el îl interpretează, ca şi James Ensor, prin prisma unei revolte incisive, care contrapune absurdului un simţ acut al idealităţii. Această percepţie a lumii, ca teatru al absurdului, provine tocmai dintr-o exacerbată sete de sens, dintr-o viziune onirică ce contrastează dezolant cu naufragiile din realitatea contingentă.

Această viziune poate fi citită în radiaţia profund estetică a compoziţiilor care ilustrează fie peisaje fantastice, fie ruine, fie aşezări, case, străzi, încăperi misterioase care par suspendate la graniţa dintre contingent şi vis, într-o atmosferă crepusculară.

Oamenii, adunaţi laolaltă sau surprinşi în contexte de teatru existenţial sunt urâţi - sunt pictaţi în mod deliberat grotesc - natura însă e frumoasă, după cum frumoasă este şi creaţia umană (oraşele, biserica, farul), singurătatea are un farmec straniu... Ceea ce îi face diformi este circul social. Destinul de creaturi dependente, constrângerile de tot felul alterează fiinţa şi o înrobesc non-sensurilor, neînţelegerii, conflictelor. Orice formă de dependenţă este, în ultimă instanţă, tragică. Nu există formule ale fericirii, ci doar sortimente de nefericire purificatoare sau fetide, fericirea înseamnă libertate în concepţia pictorului, o libertate care însă nu e accesibilă decât în stări onirice, de creaţie sau contemplaţie. Chiar şi singurătatea apare ipostaziată dual: ea poate elibera sau distruge, poate fi tainică şi benefică sau poate avea atribute de coşmar.

Anumite lucrări ne trimit cu gândul la subtilitatea şi delicateţea din pictura Margaretei Sterian, mai cu seamă cele care surprind creaturi de circ sau autoportretul-colaj numit: Incertitudine.

Greutatea temelor pretinde o anumită adâncime a expunerii plastice, exigenţa unui stil bine conturat care să o poată susţine. Paleta deosebit de variată de mijloace de expresie, imaginaţia impetuoasă, chitită să spargă limitele, fascinantele asocieri cromatice fac din pictura lui Cristian Tănăselea una de o bogăţie plastică remarcabilă.