Ritmul traiului pe drum e cînd prea lent, cînd prea intens. E greu să găseşti un echilibru, aşa cum nu mai ştii exact de care parte a realităţii te afli. În izolarea camionetei e uşor să te fereşti de informaţii din afară, aşa cum stînd o săptămînă într-un loc ai toate şansele să fii bombardat de realităţi care ai impresia că au devenit ale tale. Totul poate fi măsurat mai uşor prin compararea cu alte planuri. De exemplu, faptul că mi-a cedat un genunchi pare penibil cînd pe ecrane rulează ştirile despre moartea a 30 de mineri în urma unei explozii într-o mină din Noua Zeelandă, aşa cum ajungi să nu mai apreciezi nici un peisaj din cauza acidului stomacal. Din cauza trecerilor dintr-o lume în alta, adaptabilitatea devine o artă a supravieţuirii. La fel, intrarea asta bruscă în viaţa oamenilor pe care i-ai cunoscut o dată la capăt de lume, cînd fiecare era pe drum, a devenit o formă experimentală de autocunoaştere. Unele personaje reprezintă un fel de pilon-reper, în funcţie de care mă ghidez. La ei merg ca la un sfătuitor de încredere, ca la un Zen master alternativ. Acolo găsesc o grădină cu semne pe care mai apoi voi şti să le interpretez. Hehe, şi povestea continuă, dragii babei. Pentru că iaca aşa am ajuns şi la o fermă unde locuiesc ca pe plantaţie culegători de pepeni, dovleac şi mango. Dar să nu vă închipuiţi că oamenii ăştia sînt un fel de agricultori. Ei bine, ei sînt muzicieni şi regizori independenţi care o dată pe an vin într-o anumită zonă din Queensland pentru a face un ban serios, care mai apoi îi va ajuta în realizarea planurilor şi artei pentru care militează. Cam cum am făcut eu în Austria la ski. Doar că la fermă viaţa e mult mai calmă şi mai transpirată de la căldura năucitoare de care ar trebui să nu mă plîng la cît scandal am făcut în Bolivia legat de frig şi ger.
Dar să revin la povestea cu pepenii, maşinile şi căldurile tropicale. Imediat după ce mi-am mai potolit excitaţia psihică printr-o întindere a aceluiaşi ligament care îmi face viaţa activă o plimbare pe bîrnă, am ajuns să mă întîlnesc cu un om pe care nu l-am mai văzut de 5 ani. La fel ca în povestea de Brisbane, şi povestioara de Townsville a avut o lecţie de predat. Mai greu de aplicat, mai complexă şi mai îmbîrligată, dar cu bătaie lungă. Avem opt ore de înregistrări. Adică am avut ce povesti timp de opt ore aproape neîntrerupte. Ei bine, asta da defulare. Probabil că la întoarcerea acasă am să povestesc încontinuu, la fel ca Povestaşul lui Llosa (ce bine că i-au dat Nobelul într-un final). Oricum ar fi, întîlnirile astea au un sens. Faptul că după cinci ani te găseşti în acelaşi punct de căutare, poate spune fie că ţi-ai păstrat energia creativă, fie că nu-ţi găseşti locul în lumea asta mare sau mică (azi pare mică, mîine imensă), fie ambele deodată. Cert este că "once a traveller, always a traveller". Totuşi, fiecare avem ceva de spus. De aceea statutul de povestitori ne stă cel mai bine. Mie şi omului cu reşedinţa de la celălalt capăt de lume, căruia îi ţin pumnii cu documentarul lui în Mongolia şi pentru care ştiu că fiecare pepene cules înseamnă un pas mai aproape de realizarea proiectului. Good luck, mate!
2
Înapoi la drum. Las în urmă ferma şi ideile de regie. Succesiunea întîmplărilor sau nonîntîmplărilor îmi face memoria să acţioneze ca un obiectiv. Acum îmi vine în cap ziua în care ne-am oprit două zile undeva la ocean. În Queensland nu se poate face baie în ocean din cauza unei meduze a cărei muşcătură poate produce ameţeli serioase şi dureri aspre. De aceea nu ne-am riscat. Decît atunci cînd a fost nevoie. Şi pentru că numai ce vorbeam de succesiunea momentelor de acalmie totală cu perioadele agitate, s-a produs o zi în care ca aceea în care nu poţi decît să uiţi de tine. Stîncile de pe malul oceanului păreau sculpturi, pădurea tropicală ateriza în valuri şi soarele părea etern. Era momentul pentru pescuit la unii şi pentru creat la alţii. Pentru că fluxul şi refluxul nu intrau în calculul nostru, am trecut podul natural către insula misterioasă. Orele dimineţii treceau, eu trăiam o stare de pace cosmică, în timp ce o broască ţestoasă oceanică bătea malul înot dintr-un colţ într-altul al golfului. Ca în cartea Turtle Diaries, mă gîndeam la ce se gîndea ea oare, în timp ce probabil ea se gîndea la aceeaşi chestie, şi tot aşa. A busy day, cum s-ar zice. Mangrovele îşi alungeau picioarele ramificate peste apele bulbucate şi totul părea să stagneze într-o permanenţă hipnotizatoare. Bălăceala de moment, în moment, a produs această poezioară primordială (nu aruncaţi în pianist, vă rog!:):
"Cu băţul arunc în baltă-ţac-Oceanul mi-e un arc solar-ţac-Stînca îmi împunge amprenta-ţac-Pe care n-o las decît în bancul de peşte-ţac-Care sare din zare în tabla de sare-ţac-Pe masa negocierilor dintre el şi ea. Şah mat."
Cu alte cuvinte, "a very busy day", după cum uşor aţi putut deduce din aceste rime ecologiste care oricum împînzesc Australia. Iată un exemplu dintr-o toaletă publică:
"If you wee when you pee, be a sweetie and wipe the seaty". În traducere liberă, asta ar suna aşa: "Dacă uzi colăcelul cînd faci pişu, fii o bombonică şi şterge scăunica." Pentru că nici australienii nu par o naţie de stresaţi, iată un exemplu de creativitate urbană, într-un parc curat cu toaletă şi grătar care apropo, e gratis în orice spaţiu de acest gen de pe malul oceanului. Pentru că toţi sîntem responsabili în felul nostru. Dar să părăsesc această paranteză poetică şi să mă întorc la momentul culminant al zilei care părea ruptă dintr-un paradis terestru.
1
La un moment dat, simt că mă trezesc ca de la o arsură puternică. Ne izbeşte ideea că poate ar fi sănătos să o luăm din loc. Fără stres, ne mobilizăm pentru a trece din nou pe continent, ceea ce nu ar fi trebuit să fie nici pe departe o problemă. Poate puţin pentru mine pentru că eram tot desculţă, dar nu grav. Cînd colo, ta-tam! Surpriză, doamnelor şi domnilor! Apa trecuse peste pod. Probabil ne ajungea pînă la brîu. Poate peste. Nu mai gîndeam. Acţionam instinctiv. Trapeziştii trebuiau să intre în scenă. Unde erau saltimbancii? Păi nu erau. Eram doar noi. Cu un picior pe insulă şi altul în ocean. Teama mă mobiliza. Adrenalină! Trebuia să trecem fix atunci, altfel ar fi trebuit să petrecem noaptea pe insulă, dacă nu am fi apelat la mila altor pescari. Ceea ce ar fi fost cel puţin "lame", adică un fel de penibil, pentru că nicicare dintre noi nu s-a gîndit că apa va creşte atît de repede şi atît de mult. Pacificul nu era Marea Neagră. Ca să vezi... Şi mă pun să comand trupele imaginare: Tălpi, vă ordon să treceţi oceanul! Şi tălpile mă ascultau. Frica de meduze mi se ştersese din memorie şi tot ce îmi doream era să ajung cu tot cu caiet şi salteaua de yoga intacte la mal. Ce "paltonară" trebuia să fi arătat, ca să folosesc un termen din anii de căţărat. Despre călcîie şi tălpi uitasem total. Măcar ele să-mi salveze mîndria. Trebuiau să mi se supună, chit că s-au făcut ferfeniţă pînă la mal. Eram mîndră de ele, aşa belite cum erau. Cu o mînă sprijinită de braţul pescarului Răzvan şi cu alta fluturînd geanta şi salteaua ca pe nişte catarge, mă aflam în mijlocul oceanului, călcînd peste cochilii de scoici şi pietre tăioase, în bătălia pentru cucerirea continentului. Un bătrîn ne vede de pe mal şi încerc să-i evit zîmbetul ironic. Probabil aşa ceva nu mai văzuse demult. Pantalonii bufanţi de Buenos Aires îmi cam alunecau în valuri şi îmi venea să izbucnesc într-un rîs apocaliptic. Era ca şi cum toţii zeii, în frunte cu Poseidon, îşi puseseră în plan să ne tragă o ţeapă de zile mari. Probabil aveau şi ei momentele lor de plictis: Fraierilor, de flux şi reflux n-aţi auzit?
Şi dăm de mal. Îmi trag pantalonii leoarcă, îmi verific tălpile şi o pornim din nou la drum. Trebuia să ne batem şi cu pădurea tropicală ca să ajungem la malul care trebuia. Cu tăieturile din pielea de care fusesem mîndră cu cîteva minute înainte, călcam peste crengi şi pămînturi umede. Încercam să nu mă gîndesc că şerpii sînt la ei acasă prin acele zone neumblate. Simţeam că victoria era aproape. Trupele pierdeau teren în timp ce noi cîştigam fiecare milimetru. Într-un final ajungem pe teren stabil. Moşul care ne urmărise ne salută ironic: "How's it going, mates?" Zicem şi noi ceva de genul: "Not too good. Bye!", în timp ce ne facem că nimic nu s-a întîmplat. Deşi îmi venea să sar ca un cangur în loc de umblat, îmi plimbam taşca şi salteaua ca o contesă ieşită la plimbarea de după masă. Rîdem ca proştii. Iar ne-a salvat norocul. Şi ştim cu toţii zicala. Oricum, următoarele zile am umblat ca pe ghimpi, literalmente vorbind, desculţă, pentru că încă nu îmi revenisem de la şocul ruperii şlapilor din Rio, de parcă şlapul nu tot şlap este şi nu tot la aceeaşi chestie foloseşte. Dar aşa a fost ziua cu fluxul. Ca o boare. Doar că atunci cînd am crezut că am scăpat de griji şi ne puteam continua călătoria prin Queensland liniştiţi, colac peste pupăză, după o zi calmă în Airlie Beach, a venit bomba cu ligamentul. Asta ca să îmi reamintească încă o dată, dacă mai era nevoie, de impermanenţa lucrurilor şi instabilitatea momentului.
0
Aşa cum s-a surpat pămîntul peste cei 30 de mineri în Noua Zeelandă, aşa se poate surpa totul într-o secundă. Luaţi aminte. Iau aminte. Dar uit repede. Cine mă poate blama. Vorba cîntecului unei trupe din Brisbane: "I've got the world under my feet, not over my shoulders." Şi cu această mantră în cap mi-am petrecut cele şapte zile în Cairns, oraşul dintre munţi şi păduri tropicale, poarta către Great Barier Reef pe care nu l-am văzut în tura asta. Pentru că în Cairns nu prea ai mare lucru de făcut, organismul s-a simţit în largul său. În sfîrşit era în elementul său de refacere, odată cu genunchiul care pare să se bucure cel mai tare de acest repaus. De aceea, ce s-a petrecut în ultima săptămînă de aşteptat avionul către Singapore este puţin relevant pentru cititor. Pentru povestitor însă timpul a prins alte contotaţii, la fel ca locurile, la fel ca istoria şi mersul lucrurilor. Între timp a plouat pe malul plin de sportivi, eterna fustă indiană s-a molipsit de la roşeaţa traistei şamano-amazoniene, mi-am modificat coordonatele vestimentare, în timp ce mi-am dat seama că port aceleaşi haine cam de un an şi că unele au început să putrezească. Înţeleg că începe o nouă etapă şi ca orice gagică, acest moment trebuie punctat cu o fustă nouă. Cu fusta nouă luată dintr-un magazin în care o japoneză care îşi dorea un kiwi husband dar vindea ieftinături indiene la preţuri australiene, m-am postat la biblioteca din Cairns care m-a adus cu un picior în Asia pe care o aştept ca şi cînd... Mîine la ora 12 zbor către Singapore. Călătoria se apropie de final. Mai rămân cinci luni de explorat. There be dragons...
