West End Story
Aterizarea în Brisbane a fost făcută direct într-o cafenea organică, dacă asta vă spune ceva. La cafeaua organică de 4 dolari australieni, am fost pasată unui trecut care avea şansa de a fi resuscitat în vederea închiderii unui cerc. Sau nu. Oricum, tot ce ştiam era că nu o mai văzusem pe Neti de 5 ani şi nu aveam habar la ce să mă aştept. Mai făcea yoga, mai mersese la un curs Vipassana de atunci, mai era încă asistent social, cum vom convieţui după atîta timp? Îmi treceau prin cap aceste mici temeri pentru că de fiecare dată cînd mă reîntîlnesc cu cîte un prieten după mult timp, intru într-o stare de incertitudine şi anxietate, ca înainte de o audiţie de pian la liceul de muzică. Într-un fel prefer să nu trec prin stările astea şi poate încerc să evit contactul, dar sentimentul că mai tîrziu voi regreta faptul că nu m-am întîlnit cu oamenii ăştia de la capăt de lume, mă zădărăşte puţin şi mă readuce într-o stare de linişte. Nimic grav nu se poate întîmpla.
Cu aceste gînduri am ajuns pe Vultures Street, la numărul 18, în faţa unei curţi cu gard roz pal şi o uşă pe care scria Maison (fr.). Gîndindu-mă că poate Neti avea în plan să înveţe franceză, m-am postat în faţa uşii maison, continuîndu-mi imaginea din cartea Turtule Diaries. La un moment dat apare şi australianca blondă, neschimbată, la volanul unei maşini mai mult sau mai puţin prăpădite, care claxonează cînd o încui şi cînd o descui. Aceleaşi haine cu influenţe tibetane, aceeaşi privire de zînă bună şi eternă adolescentă. Ne salutăm ca şi cum ne-am fi întîlnit acum cîteva luni şi coborîm în locul unde închiriază de fapt Neti apartamentul. Împărtăşim aceeaşi impresie de "you didn't change at all". Şi poate într-un sens, nimic nu se modificase. Aparent nici aranjarea camerei. Hamacul din curtea plină de pînze de păianjen îmi amintea de atmosfera relaxată din India şi de plajele de pe coastă. Apartamentul părea o extensie a grădinii, cu influenţe asiatice, un sitar într-un colţ, multe şaluri colorate, un yoga mat. Mă simţeam ca acasă. Apartamentul meu din Timişoara transpus în West End.
Mă relaxez total, şi datorită faptului că Neti e foarte calmă şi deschisă. Mă simt în elementul meu. În plus, de la ferestrele alăturate apar tot felul de creaturi prietenoase care de departe arată ca o comunitate utopică studenţească. Doar că toată lumea are peste 25 de ani şi fiecare lucrează de ani buni de zile. De fapt West End-ul din Brisbane pare un fel de Timişoara. Toată lumea se ştie cu toată lumea, se îmbrăţişează şi pare că toţi au fost colegi de clasă la un moment dat. Îmi las cu grijă rucsacul de trei zile într-un colţ al camerei care pare un templu şi ne pregătim să mergem la prietenele şi colegele lui Neti. Ea se schimbă, îşi pune o eşarfă albastră. Eu rămîn în hainele de drum. Nu prea am alte ţoale şi asta mă frustrează în ultima vreme pentru că de fiecare dată cînd dau de oraş am nostalgii puternice legate de garderoba de acasă sau din ce garaj o fi ea în acest moment. Oricum, în Brisbane m-am simţit cel mai puţin complexată de faptul că rucsacul îmi este umflat tot de hainele de iarnă din America de Sud. Toată lumea poartă haine care par ori luate de la mîna a doua, ori cumpărate de la ceva gheretă dint-o ţară sud-asiatică, ori par purtate şi răspurtate. Cel puţin în West End, dai de cam aceleaşi tipologii: dreadlocks şi haine de backpackeri prin Asia. În plus ai studiouri de yoga peste tot, ca să nu mai zic de alimentarele organice.
The Brisbane Babes Fiasco
Dar să revin la cele trei zile feminine în Brisbane. După cîteva ore de acomodare la realitatea citadină din West End, m-am lăsat total în mîinile gazdei mele. Era interesantă această metamorfozare a rolurilor pe care le jucăm inconştient în calitate de călători. După ce fusesem partenere de călătorie, acum eram gazdă şi oaspete. Dar nu pentru mult timp pentru că după doar o oră am ajuns în casa unor prietene de-ale lui Neti unde am petrecut o seară ca-ntre fete, ceea ce nu mi se mai întîmplase de secole. Fetele gătiseră numai mîncare organică, camera de zi era decorată în confortabilul stil asiatic, în timp ce pereţii erau împînziţi de tablouri abstracte ale uneia dintre fetele care se întîmpla să fie o kiwi foarte de treabă. Respiram un aer familiar. Cam aşa era la mine cînd eram pe acasă. Mă emoţionasem.
Fetele erau frumoase ca nişte zîne, toate zîmbeau relaxat, mîncarea era făcută cu drag. Ne-am aşezat pe covor în jurul mesei şi am început să relaţionăm una cu cealaltă, înainte de a face un cerc în care fiecare ne-am povestit păsurile. Eram undeva într-un trecut al copilăriei în care zilele le petreceam cu cele şase fete ale vecinilor şi nopţile peste drum, la ai mei acasă, unde ne strigam peste gard şi ne jucam elastic pe stradă. Aveam douăzeci şi opt de ani dar nimic nu mă împiedica să mă simt de cincisprezece. Îmi plăcea stilul fetelor, deşi îmi era greu să fiu atît de deschisă de la început. Mă inhiba puţin senzaţia că fetele se străduiau atît de tare să fie în armonie cu tot ce le înconjura. Îmi era groază să nu cumva să zic ceva greşit sau să scap vreo înjurătură (tocmai terminasem de citit The Tasmanian Babes Fiasco, o carte plină de aussie slang, ca să nu zic de obscenităţi haioase, la care îmi fugea mintea instant). Dar probabil că era doar în mintea mea timorată, pentru că nu e uşor să ieşi în societate după cîteva săptămîni de interacţiune cu unul şi acelaşi reprezentant al speciei umane. Am încercat să mă relaxez şi să intru în jocul lor de fetiţe 100% organice.
Mi-a atras atenţia una dintre fete. Absolvise artele vizuale la Universitatea din Brisbane şi tocmai avusese o expoziţie. Părea picată din altă galaxie. De fapt nu îmi imaginam că fata practica sportul numit hrănire. Părea străvezie de cît era de slăbuţă. Părea tristă, cu ochii ei verzi care păreau fără lumină. Avea probleme cu prietenul ei şi se vedea de la o poştă. Avea însă suportul fetelor şi atunci mi-am reamintit cît de importante îţi sînt prietenele la greu. Asta îmi lipsise în acest an. Poate de aceea mă simţeam atît de în siguranţă în acel moment. Nici un fel de energie distructivă în aer. Nici un fel de pericol. Energiile noastre feminine se susţineau reciproc şi simţeam cum după atîtea zile de dormit în maşină, am să pic lată în patul din camera lui Neti.
Hrană pentru suflet sau?
Am prins nişte chestii noi în Brisbane. În primul rînd, plăcerea de a mînca sănătos. Obsesie la unii, artă la alţii. Mîncarea gătită cu grijă, din ingrediente naturale, poate fi una dintre cele mai seductive senzaţii. Deşi la început mi s-a părut exagerată exprimarea plăcerii în momentul îngurgitării unei mîncari aproape comune, am început să pricep că în acest mod poţi recîştiga una dintre marile plăceri ale vieţii: mîncatul. Dar nu mîncatul de orice fel, ci acela care îţi hrăneşte spiritul, oricît de new age ar suna. Dar pentru a ajunge la acel tip de hrană spirituală, ar fi indicat să mai sari peste o masă, două, din cînd în cînd. Unii reuşesc să trăiască cu spirulină şi suc de lămîie pînă la o săptămînă. Asta da detoxifiere. Şi aşa da generator de poftă de mîncare. Neti tocmai ieşise dintr-o astfel de cură anuală şi se bucura de mîncare cu cea mai sinceră apreciere, fără să exagereze. Pentru că cina din seara precedent, oricît de organică, fusese mai mult decît îndestulătoare, a doua zi m-am hotărît să ţin şi eu o cură cu Neti, măcar pentru o zi.
Am început prin a ne trezi lent, cu cîteva minute de yoga şi o oră de meditaţie. Ca-n vremurile bune de acum cinci ani. Timpul părea să nu fi trecut niciodată. Eram aceleaşi, cu aceleaşi preocupări. Era bine, era rău, mă simţeam extraordinar. Deşi pasiunea mea pentru cafea nu este un tabu, am simţit că o zi fără cofeină ar fi cel mai mare cadou pe care mi-l puteam oferi. Oricum, ritmul era lent, viaţa părea uşoară şi cine avea nevoie de stimuli? Mă scăldam într-o autosuficienţă plăcută. Deşi erau rare zilele în care sărisem peste micul dejun (cînd eşti pe drum, dieta e ultimul lucru la care îţi stă mintea), în acea dimineaţă nu îi simţeam lipsa deloc. Mă legănam în hamac şi citeam la soare. Păianjenii îşi ţeseau pînza deasupra capului meu. Asta e Australia, îmi zice Neti, şi nu-mi fac griji pentru nimic. Viaţa părea un vis lejer în West End, fără stresuri sau pericole.
La un moment dat apare şi fata cu artele vizuale, cu propunerea să mergem undeva la rîu. Ea trăise doi ani într-un mic sătuc în munţii din apropierea oraşului şi ştia exact unde să ne ducă. După o oră în care Neti conducea maşina cu claxonul de parcă am fi fost într-un film dat cu încetinitorul, ajungem la o fermă undeva lîngă un rîu. Ferma era a unui regizor şi părea o casă într-un copac, colorată pe toate părţile, cu o pianină pe verandă şi un şarpe încolăcit deasupra camerei de zi. Nu-mi venea să cred cît de artistic arăta totul. Şi cît de simplu. Nimic steril, totul integrat în natură. Ca să nu mai zic de masa pe care tocmai o pregăteau gazdele care pe lîngă noi mai aveau în primire trei thailandeze şi o aussie de 22 de ani din Sydney. Ne hotărîm să lăsăm baltă postul. Mă iau după Neti şi Sarah şi ajungem la rîul pe care Neti îl ştia pe de rost pentru că trăise la o fermă în zonă. Ele sar direct în apa rece, în timp ce eu îmi caut mai timid un loc de refugiu. Locul pare făcut de copii pentru copii, cu leagăne atîrnînd din copaci, mese din lemn şi scăunele, undeva de partea cealaltă a malului. Nu-mi stă mintea la şerpi, dar simt că plimbatul desculţă pe acolo nu e cea mai inspirată chestie. Legat de a te plimba desculţ prin Noua Zeelandă şi Australia: toată lumea pare să practice sportul ăsta. De fapt, după un timp, mi-am dat şi eu seama că încep să mă simt mai bine fără şlapi decît cu. În plus, totul a culminat în momentul în care Havaianele din Rio m-au lăsat la greu şi două zile am umblat numai desculţă pentru că eram prea departe de orice loc de unde puteam să-mi iau nişte şlapi decenţi, aşa că am preferat în mod natural să calc pămîntul în picioare. Şi da, sublimul contactului direct cu solul e greu de explicat. Poate ţine de un fel de libertate, poate e doar reîntoarcerea la un fel de rădăcină ancestrală. Oricum ar fi, umblatul desculţ prin oraş şi nu numai e una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-am avut.
Şi încă o lucru: aici nimeni nu pare panicat legat de curăţenie şi microbi. Cel puţin oamenii mei nu mătură ca să arate curat, nu distrug pînzele de păianjen ca să pară îngrijit şi aşa mai departe. De aceea totul pare integrat într-un sistem natural. Nu peste tot, evident. Pentru că în Australia am observat că trebuie să trăieşti cu două extreme. Eşti fie foarte aranjat şi business ca în Sydney, mănînci la restaurante de lux şi deţii un yacht, fie mănînci la McDo-urile care împînzesc rutele populate şi nu dai doi bani pe mîncarea organică, fie eşti vegan şi trăieşti spirulină şi voie bună. Cu toate astea, nimeni nu are treaba ta. Poţi fi ce vrei, atîta timp cît nu-ţi deranjezi vecinul. Compasiune şi toleranţă. Cam asta trebuie să pricep din călătoria asta. Cam cu asta mă lupt zilnic.
Organic Market dub
Zoom in. Piaţa de produse organice de duminică. Lume frumoasă, lumea alternativă a Brisbane-ului. Zîmbet şi interacţiune. Eu nu mă relaxez. Trebuie să interacţionez cu prea multă lume pe care nu o cunosc, la nivelul la care parcă i-aş cunoaşte de o viaţă. Mă consum, mă fac mică şi lumea îmi pare un zumzet continuu. La un moment dat, în care Sarah îşi joacă în linişte rolul de păpuşar ambulant, mă cheamă o fată cu ochi verzi. Mă simt salvată. Îmi plăcea cîntecul trompetei din final, jocul păpuşii, dar aveam nevoie de altceva şi nu ştiam încă despre ce era vorba. Fata mă ghidează înspre fratele ei care se pare că avea să-mi transmită ceva. Ceea ce se şi întîmplă. În acel moment, toată tensiune se evaporă şi trăiesc un moment sincer: de comuniune, conexiune, adevăr. Mă simt ca după o zi întreagă de scăldat în ape fierbinţi. Mă simt uşoară şi clară. Apoi a urmat un jam session cu pian şi sitar. Da, mi-am reamintit de viaţa de acum cinci ani. Atunci totul se lega. Focusul era total. În Brisbane am recîştigat asta. O mostră de magie, într-o poveste cu zîne şi pajişti verzi. Rămîi sincer cu tine însuţi. De aici însă bătălia continuă.
