Secvenţe de toamnă

În dimineaţa asta Îndoiala e tandră şi senină şi plină de făgăduinţă ca sărutul unui înger.
Mă ia în braţe şi îmi linge rănile, nu-i nimic, lasă, nu contează că te-ai înşelat...
Sau nu.
Nu contează că el e o parte din tine, o vom amputa fără durere.
Nu contează că el e mâna cu care pipăi cerul, îţi va creşte alta în scurt timp.
Imaginea lui e ghiuleaua cu lanţ care te menţine în infern.
Te zbaţi în năvodul amăgirilor lui.
Ceea ce aveţi în comun e abia presimţit, ocult, exilat în ficţiune, dizolvat în stări crepusculare...
 
Am să fiu lângă tine, am să te ajut să te eliberezi de el, îmi şopteşte Îndoiala.
Îţi promit că totul va decurge sub anestezie...
Pentru o vreme vei uita cine eşti, dar îţi vei reaminti, te asigur.
Deîndată ce nu-ţi vei mai căuta aripile în locul din care a fost extirpată fantoma lui.
Îmi aduce o oglindă, priveşte...
 
Zăresc pe chipul meu frumuseţea pe care am crezut-o a ta.
Şi undeva într-un plan îndepărtat mutra ta confuză, abulică, urâţită de activităţile recurente.
Îmi trec mâna prin buzunarul în care ţin cheia de la ghiuleaua cu lanţ.
Îmi amintesc că sunt liberă.
Noi fabricăm realitatea întotdeauna.
 
În dimineaţa asta Îndoiala îmi aduce micul dejun pe tavă şi îmi prevesteşte orizonturi luminoase...
Liniştea mi se arată în rochie albă, ademenitoare ca ispita.
Azi nu am chef să fabric elixirul care întreţine mitul îngemănării dintre noi.
Gemenii resimt de obicei aceleaşi chemări.
Azi îmi pot spune cu tandreţe că nu te cunosc... nu ştiu cine eşti.
E adevărat că nici tu nu ştii, dar nu e treaba mea.
 
De obicei am mâinile îngheţate.
Îndoiala mi se cuibăreşte în podul palmelor şi îmi suflă în ele până se încălzesc.
Mi-ar putea ţine de urât o vreme, i-aş povesti câte şi mai câte...
Ce bine e aici la tine, îmi spune, uite ce scorbură verde ai
Ce amurguri sublime se perindă prin fereastra ta
Ce frumos te doare,
Ce muzică divină răzbate prin ziduri
Ce vânturi calde îţi întorc paginile cărţilor
Ce gust plăcut are tăcerea în odaia ta
Ce sexi e bufonul tău tragic
 
Uite cum mişcă luna cuvintele scrise şi le schimbă sensurile
Mai rar aşa ceva, îmi spune Îndoiala şi mă sărută pe frunte.
 
O privesc în ochi. O cunosc mai bine decât te recunosc pe tine
În gesturile tale amnezice
În scorbura ta cenuşie, în răsăriturile banale care îţi vizitează fereastra
În liniştea bolnavă care te ţine în braţe
În muzicile ploioase care îţi picură din degete
În neputinţa ta de-a plânge
În gustul amar al tăcerii tale
În bufonul nesărat şi ursuz
Cu care te întovărăşeşti prin lume
 
Azi voi ieşi în parc cu Îndoiala, să fim martore la căderea frunzelor...