Epica nu umple stadioane. Nu încă. Epica nu este U2 sau AC/DC. Slavă Domnului! Epica face însă altceva mai greu. Umple spațiul cu o muzică aparte. Dă alt contur universului sunetelor. Îl desenează cu vocea imaterială a preafrumoasei Simone, completată de glasul puternic și căutat caveronos al lui Mark Jansen, chitaristul, compozitorul, fondatorul și liderul trupei, nu în ultimul rînd iubitul de odinioară al zînei Simone. Olandezi în formă și în conținut, băieții & fata de la Epica au reprodus live, cu o acuratețe demnă de respect, ce știam de pe albumele lor mai vechi și mai noi. Și foarte noi, cum este cazul cu Design Your Universe, materialul promovat în acest tur. După gustul meu, cel mai bun de pînă acum. Solid și inspirat, puternic, sensibil, surprinzător.
Design Your Universe păstrează sonoritățile clasice, accentele gotice, influențele flamand-saxone-medievale, dar intră hotărît și pe teritoriul muzicalității. Lucru periculos, fiindcă o seamă de experți văd (aud) în asta un compromis. Întreprindere riscantă, dar, de fapt, un act de curaj artistic, căci de la Mozart și Beethoven pînă la Gilmour, Latimer, Hogarth și Portnoy și pînă la cine mai vreți voi, proba de foc este să pui o temă memorabilă peste virtuozitatea instrumentală. Care se subînțelege. Sau ar trebui să se subînțeleagă.
Lumea prezentă în Silver Church poate avea regretul că în playlistul bucureștean nu a intrat și White Waters, de înțeles cumva pentru că partenerul Simonei de pe piesa cu pricina, Tony Kakko, are încă treabă cu Sonata Arctica. OK, îi vedem la vară, la Artmania. În schimb, lumea prezentă în ceea ce pe vremea rockerilor mai bătrîni se numea Casa Studenților Preoteasa s-a desfătat cu Unleashed, Martyr of The Free World, Design Your Universe și Tides of Time, toate de pe ultimul album. Mențiune specială pentru Tides of Time (compusă, scrisă și interpretată exclusiv de Simone), moment de magie și de lămurire definitivă că nu ne aflăm în fața unui produs de laborator electronic, ci a unei voci pur și simplu. Suavă, cristalină și sigură, cu tonuri malițioase ici-colo, gravă uneori, o voce limpede, curată, fără asperități, fără bavuri. Sancta Terra, Cry for the Moon, Blank Infinity, The Phantom Agony și The Obsessive Devotion au completat tabloul unui concert definit în detaliu și de aportul publicului, cald și avizat, ca de obicei, adaptat locului și momentului, tot ca de obicei. Cîteva sute de oameni uniți de pasiunea comună pentru aceeași muzică. Rockeri tineri (majoritatea) și mai puțini tineri (minoritatea care nu se predă), mai slabi sau mai grași, mai pletoși sau mai tunși, oameni care găsesc în muzica lor refugiul necesar împotriva neamprostirii generalizate.
M-a reconfortat imaginea unei mame care aștepta intrarea în sală alături de fiul adolescent. Este cea mai bună pledoarie împotriva conflictului între generații care îmi vine acum în minte. Conflictul este între bun gust și prost gust.