Ziua de 8 septembrie 2010 trebuia să fie ultima. Nu sfîrșitul lumii, doar sfîrșitul Dream Theater. Mike Portnoy, unul dintre cei trei membri fondatori, alături de John Petrucci și John Myung, pleca din trupă. Fanii presimțeau dezastrul. Finalul nefericit al unei povești frumoase. După 25 de ani, bateristul nu se mai regăsea în proiectele DT și, explica el, "mașinăria Dream Theater a început să mă uzeze". Uzură, plictiseală, probabil dorința (orgoliul) de a le arăta celorlalți că el este mai bun, cel mai bun, iar ei, Petrucci, Myung, Rudess și LaBrie, doar acompaniamentul geniului.
Portnoy a plecat, dar Dream Theater nu a murit. A refuzat să moară, suspinînd după cel care se îmbarcase pe Transatlanticul lui Neal Morse. Dream Theater a arătat că trăiește nu doar organizînd un casting cu 7 bateriști de mare calibru, ci lucrînd la un nou album. Muncind fără să asculte prorocii apocalipsei. A dramatic turn of events se năștea în timp ce Mike Mangini încă nu știa că el este alesul. Nu înlocuitorul lui Mike Portnoy, alesul.
A dramatic turn of events a apărut acum două luni. Este al 11-lea album de studio DT și dovedește că există viață după Portnoy. Întrebarea este, nu cumva o viață mai bună? Abandonul lui Portnoy nu este similar cu reîntoarcerea DT la origini? Oare nu chiar Portnoy era cel care împingea trupa spre zone componistice complicate și artificiale, tocmai din dorința de a inova cu orice preț? Octavarium fusese aplaudat pentru că arăta că progress-ul nu a murit și părea suma tuturor materialelor anterioare. Încununarea. Systematic Chaos, dar mai ales Black Clouds and Silver Linings duceau muzica DT într-o zonă ciudată, populată cu tonuri negre, elemente doom-metal și simboluri masonice.
De aceea am așteptat noul album cu destulă teamă și speranță cenzurată. Am ascultat materialul cap-coadă de cîteva ori. Apoi selectiv. Din nou cap-coadă. Mai întîi cu un firesc sentiment de curiozitate. Apoi cu surpriza izvorîtă din sunetele recuperate. Din Images and words, Awake sau Metropolis. Plăcerea nu a întîrziat, iar foarte repede a venit bucuria. Bucuria de a descoperi o muzică solidă, proaspătă și profundă. Jordan Rudess descrie simplu lucrarea lui și a colegilor. "Heavy, latin and devastating". Iar John Petrucci adaugă: "A dramatic turn of events spune o poveste".
Buum! Se aud tobele lui Mangini. Despre asta este vorba, Dream Theater spune o poveste. O poveste pe care începuse să o uite concentrîndu-se pe obsesiile avangardiste ale lui Portnoy. 77 de minute de muzică bună, concentrată, plină de substanță, pe care LaBrie își pune vocea inconfundabilă, scăpînd definitiv, aș vrea să cred, de eticheta de tolerat al grupului. 77 de minute de grație, în care toți evoluează la cel mai înalt nivel. Lost not forgotten, Bridges in the sky și Breaking all Illusions mi se par stîlpii unui edificiu curajos și clasic în același timp. This is the life și Beneath the surface sînt bijuterii lirice și dovezi că melodicitatea nu trebuie asociată numaidecît cu comercialul.
A dramatic turn of events înseamnă, de fapt, o neașteptat de fericită întorsătură a evenimentelor. Și victoria unor oameni care fac muzică pentru cei care îi iubesc.
Dream Theater - Bridges in the sky
Dream Theater - This is the life