Suntem în 1974. O mână de tineri cu vârste cuprinse în intervalul închis 23-24 de ani și care își ziseseră "Genesis" gândeau că e timpul să realizeze un album conceptual. Frumoase timpuri erau acelea în care tinerii se gândeau la așa ceva, adică să lase în urmă ceva durabil. Memorabil. Peren. Emoționant.
De regulă, se bazau pe povești despre angoasele lumii în care trăiau. La fel ca alți colegi de generație, băieții de la Genesis compuneau muzica și o interpretau, totul era marcă originală. Înainte de a face muzică, aveau obiceiul, demodat azi, de a mai și citi câte ceva. Cărți, nu etichete de bere sau de whisky. Deși nu abstinența îi caracteriza.
Departamentul cultural al muzicii
The Lamb Lies Down on Broadway (sună șchiop în frumoasa noastră limbă română - Mielul Zace pe Broadway) era al 6-lea album de studio Genesis și venea după câțiva ani rodnici, cu lucrări de mare calitate. Inedite, proaspete, nonconformiste. Trespass, Nursery Cryme, Foxtrot, Selling England by the Pound. Mari albume care anunțau capodopera.
La fel ca alte nume sacre (Yes, Pink Floyd, Gentle Giant, King Crimson, Emerson, Lake and Palmer, Jethro Tull), Genesis aparținea departamentului cultural al curentului rock progresiv. Interesant și cumva deconcertant era că nu semănau deloc între ei deși se chema că fac același tip de muzică. Nimeni nu copia pe nimeni. Părea să fie și o formă de rezistență intelectuală.
Pecetea Peter Gabriel și testamentul
The Lamb Lies Down on Broadway a fost mai ales ambiția lui Peter Gabriel, liderul despotic care uneori își reducea partenerii la ipostaza de formație de acompaniament. Ceilalți erau muzicieni foarte buni, dar nu creatori în adevăratul sens al termenului. Se va vedea asta după despărțirea de monarhul Peter, prin aplecarea către filonul pop, dizolvat într-un rock facil melodios.
The Lamb Lies Down se dorea un cadou testamentar. După apariția albumului și concertele de promovare ale acestuia, Peter Gabriel urma să părăsească trupa. Asta în contul unei cariere solo de succes, dar foarte departe de spiritul avangardist care îi marcase anii de Genesis. Plonja și el în facil, în comercial. Chestie valabilă și astăzi. Asta însă e altă poveste.
O operă!
Povestea noastră este capodopera The Lamb Lies Down. Nu mă sfiesc să numesc așa dublul album care împlinește 50 de ani de glorioasă existență peste doar câteva luni. Peter Gabriel a ales un personaj fictiv pentru dezvoltarea narațiunii, tânărul portorican Rael, locuitor al New York-ului. Muzica și versurile însoțesc aventura acestuia într-o lume imaginară, de fapt o proiecție artistică a societății care prefigura însingurarea individului.
Înstrăinare și alienare, reflexul bunăstării materiale și păcii câștigate de lumea occidentală după trauma războaielor mondiale. The Lamb este o operă. Nu rock, este o operă pur și simplu, o călătorie fantastică în care Rael întâlnește personaje ciudate și incidente bizare, rod al imaginației luxuriante a lui Peter Gabriel aflat la apogeul puterii de creație.
Nu hituri, bijuterii ale coroanei
Lucrare de mari dimensiuni, peste o oră și jumătate de muzică de cea mai bună calitate, magistral interpretată de Tony Banks, la clape, Steve Hackett, chitară solo, Michael Rutherford, bas, și Phil Collins, tobe și voce, The Lamb Lies Down on Broadway rămâne o sărbătoare a spiritului. O bucurie pentru suflet și o desfătare a auzului. Între melodii nu există pauze, totul este un fluid de senzații, spaime și iubire. In The Cage, Carpet Crawlers, Hairless Heart, The Lamia, Anyway ar purta astăzi numele de hituri. Atunci se chemau bijuterii. Bijuterii ale coroanei The Lamb Lies Down on Broadway.
Îndemnul
Dacă nu ați ascultat încă The Lamb, aveți timp destul să o faceți. Nu amânați totuși prea mult, veți înțelege de ce. Dacă doriți să faceți sau să vă faceți un cadou special, cumpărați acest album-capodoperă. Un îndemn - experiența tactil-auditivă a vinilului este unică.
Din fericire trăim într-o lume în care procurarea unui album care odinioară se încadra la capitolul marfă prohibită nu mai este o problemă. V-o spune cineva care a avut norocul să asculte când era adolescent și altceva decât Nana Mouskouri, Demis Roussos sau Harry Belafonte. Asta propunea ca "deschidere culturală" TVR-ul comunist al lui Tudor Vornicu. Alde Genesis, Pink Floyd, Emerson sau Yes reprezentau dovezi ale decadenței Occidentului. Drăguț este că și azi sunt unii care gândesc la fel!