Drum lung

A întârziat şi m-a găsit cu nervii la pământ, neagră de furie. N-am suportat bine niciodată întârzierile altora. Întotdeauna am crezut că n-or să mai vină pentru că nu sunt destul de importantă. I-am spus să se ducă naibii de unde a venit. Mi-a cerut să retrag aceste cuvinte. Purta o pereche jerpelită de blugi şi un pulover negru lălâi. Am pornit la drum, luând-o drept înainte pe strada scufundată în ceaţă, iar frigul ne îngheţa măduva în oase.

Era primăvară.

Copacii de pe marginea drumului: braţe goale, descărnate, gheare înţepenite în moarte temporară. Aşteptai perplex să se mişte din nou, să se elibereze din nemişcarea nefirească.

A început să povestească despre nişte prieteni comuni, dar nu l-am ascultat. L-am lăsat să vorbească. Nume, nume, nume, fiinţe care au avut tangenţe cu viaţa mea doar asemenea unei uşoare atingeri, a unui fâlfâit de aripi care împinge aerul într-un curent ce-ţi face pielea de găină pentru o secundă. Ca şi cum un fluture ar trece la un centimetru de umărul tău gol. În faţa noastră peisajul se despica în două: unde fusesem şi unde aveam să ajungem. Lăsam în urmă sate, oraşe, benzinării, restaurante, hotele aciuate la marginea şoselei. Faulkner, Baudelaire, Biblia şi Nichita. Fără mine nu se poate, dovadă că exist. Edi... ce mai faci... ness pe rochie... Doi colegi care au pierdut examenul pentru că nu s-au putut trezi la timp. L-am întrebat pe unul din ei, la a nu ştiu câta bere, dacă nu resimte lipsa lucrurilor neinventate. Apoi am constatat două coincidenţe stranii: el şi cu mine ne-am apucasem în acelaşi timp să citim Swan al lui Proust cu câteva zile în urmă, şi ne-am tăiat în aceeaşi zi, la acelaşi deget.

Apoi s-a întâmplat lucrul la care am vrut să ajung.
"N-ai far pe partea dreaptă!"
"Ba am!"
"N-ai far pe partea dreaptă!"
"Nu mai urla la mine!"

Am oprit, m-am dat jos din maşină şi era adevărat: farul din partea dreaptă nu-mi funcţiona. El a rămas în maşină, ştia deja că are dreptate. M-a privit la fel de straniu.

Ploaie. Ploaie. Vânt din faţă. Mereu din faţă. Să opresc.

Apoi a venit dimineaţa. Noi încă nu ajunsesem, dar eram foarte aproape. Cu toate că eram foarte obosiţi, ne menţineam treji. Am ieşit din maşină şi am pasat un termos cu cafea de la unul la altul. Maşinile treceau în viteză prin faţa noastră.

Aerul dimineţii trăia, era viu. Simţeai cum îţi pătrundea în plămâni şi-l expirai din cauza senzaţiei de prea mare saţietate. Te hrănea adânc. Era material, palpabil, ceva care te asalta cu emoţii. Aerul era important, nu ceva la care nu te gândeşti, un lucru pe care-l faci, să respiri şi gata, ceva uşor ca respiraţia. Cum e atunci când respiraţia nu mai e ceva natural ca respiraţia, ci actul de a respira a devenit autoritar, atotputernic?
Respiră adânc, mi-a zis.
Dar hai să vorbim despre altceva.
Aerul pe care-l respirăm vibrează şi e viu, i-am şoptit.
Aerul îmi pătrundea în plămâni, iar eu mă simţeam cuprinsă de o fericire fără de margini.
Oraşul părea un labirint de la depărtare.
"Nu mă atinge", i-am zis când a întins mâna spre mine.

Iar el nu m-a atins.