Prin parlamentul României a trecut, căzînd fără a se prăbuşi (doar pentru a se materializa), un înger.
*
N-am putea spune că a plutit, că a zburat, că, măcar, a planat, fără aripi, şi că, în logica perioadei, ar trebui să considerăm acest fapt, această faptă chiar, o minune?
Ba da.
Vorbind imediat despre această faptă indirectă, prin care "subiectul" uman se încredinţează şi cutează fapta care, tocmai pentru că-l depăşeşte, l-a salvat deja, dintotdeauna deja, un politician român a îndrăznit să spună doar: "să nu politizăm".
Ca şi cum fapta ca atare n-ar fi politică. Şi ca şi cum nu tocmai de la un apropiat al anunţatului Mesia al partidului la putere (partid fără nume: PLP, Partidul-La-Putere şi atît, oarecare), care a anunţat o reformare creştin-democrată a acestuia, ar trebui să ne aşteptăm cel dintîi la o interpretare în cheie religioasă, dacă nu chiar mistică, a politicii!
Aruncarea şi plutirea, protestul angelic din parlamentul României, din perioada ("schema", parcursul) Revoluţie-Crăciun, este un gest politic mai autentic creştin-democrat decît ar putea să recunoască vreodată cei care vor să reformeze PLP, Partidul-La-Putere, doar în sensul puterii, al menţinerii la putere.
Credinţa în Dumnezeu e putere, putinţă, capacitate doar pentru cine cutează să i se încredinţeze depăşindu-se, negîndu-se, nu pentru cine îşi adjudecă puterea lui Dumnezeu doar ca pe un instrument adipos de fiinţă: pentru necontenită adăugare-la-fiinţă, straturi-straturi de moarte (putere obiectivată, "tradusă", transpusă). Cel dintîi, am văzut, zboară şi nu se striveşte, e salvat, cei din urmă se înconjoară în cetăţi de burtă credincioasă, afundîndu-se cu putere (cu tot). La aceştia, puterea e pondere, greutate, apăsare: cădere, nu plutire.
*
În acelaşi timp, pe 22 decembrie, am participat, la CNDB, la o discuţie, iniţiată de către asociaţia E-cart şi susţinută de către grupul, platforma CriticAtac, despre Revoluţie. Am urmărit cu atenţie discuţiile. Ovidiu Ţichindeleanu a vorbit, tocmai, despre corp, despre schimbările care ne afectează în trupurile noastre, cărora noi, tocmai, adaug eu, le dăm corp, le materializăm. Dacă am înţeles bine intervenţia lui Ovidiu Ţichindeleanu, corpul propriu ar trebui să devină un fel de ţintă-suport a revoluţiei: trebuie să ne "revoluţionăm" pe noi înşine analizîndu-ne, foucaldian, dar şi spinozist, corpurile.
În acelaşi sens al unei necesare, inevitabile mutaţii a conţinutului conceptului de revoluţie a vorbit şi Florin Poenaru: modelul revoluţiei trebuie de-politizat şi dez-evenimenţializat (de-spectacularizat) - imanentizat, de-voluntarizat, aş spune eu; există revoluţii sociale, obiective. De exemplu, aşa-numita "revoluţie neoliberală", care ne afectează corpurile, habitusul, dar nu în mod politic, ci economic, şi nu în mod spectacular, evenimenţial, ci insidios, ca proces lung, "invizibil".
După care, în replică, a intervenit Costi Rogozanu, care a vorbit, salutar, despre materialitate, violenţă, fizicalitate.
Nu cred că revoluţia poate fi detaşată de politic, deci de faptă, de acţiune, de gest, de un anumit voluntarism. Facem jocul, ne orbim singuri dacă considerăm că "revoluţia neoliberală" nu este o politică, chiar dacă nu şi exprimată politic, ci economic.
Dreapta, în general, tinde să mascheze politicul cît se poate de voluntarist şi de materialist, tinzînd spre explicaţii simbolice, spiritual-ocultante. Stînga, tocmai, trebuie să trivializeze permanent spiritualismul şi angelismul ideologic al dreptei, să re-dea corp, materialitate, fizicalitate.
Nu putem face, aşadar, revoluţie doar de acasă, din fotoliu, on line. Revoluţia nu poate fi doar electronică, virtuală. Este nevoie de ciocnire şi de ocuparea fizică, materială, corporală a spaţiului public.
Apoi, schizoidia, denunţată, în principal, de către acelaşi Costi Rogozanu, job-timp liber nu poate fi depăşită, anulată, poate fi cel mult folosită, prin transformarea ei, din condiţionare negativă (blocaj, clivaj: blocare în clivaj), în condiţionare pozitivă: tocmai pentru că nu mai putem să nu fim incluşi, integraţi, să nu trăim dublu, pentru că nu mai există, de fapt, excludere, marginalitate, trebuie să trădăm, să facem joc dublu. Trădarea este singurul mod politic de a pozitiva schizoidia. Trebuie să jucăm dublu, iar integrarea în sistem nu mai trebuie deplînsă, ci, dimpotrivă, folosită ca o nesperată şansă. Fără trădare, ca gest politic pozitiv şi salvator, fenomenul WikiLeaks, abia premergător, ar fi imposibil.
Revoluţia nu mai poate fi practicată decît ca trădare.
Dar mai este oare adecvat să vorbim de revoluţie? Atît de mult a permis fiinţa umană şi fiinţarea umană să i se restrîngă aria de acţiune, de subiectivare a fenomenelor sociale, redusă la concesia exprimării pasive de "opinii", reducînd societatea la o societate hermeneutică, de interpreţi-exegeţi ai acţiunii politice sustrase, de fapt, societăţii, încît, cînd vorbim, astăzi, despre revoluţie am ajuns să vorbim, de fapt, pur şi simplu, despre faptă, despre acţiune, despre ieşirea din condiţia malefică, ucigătoare, de consumatori-interpreţi, de public într-un sens opus semnificaţiei spaţiului public.
Revoluţia ar fi / este, astăzi, fapta însăşi, acţiunea însăşi.
În acest sens, recentul protest activ-pasiv din parlamentul României nu poate fi interpretat decît ca un act politic, singurul mod politic de afirmare pentru cetăţeanul prin definiţie exclus de la faptă, obiect şi materie ale politicii. Negîndu-şi corpul, protestatarul din Parlament s-a resubiectivat politic.
Tocmai de aceea, gestul lui limită trebuie apropiat de aşa-numitul terorism, cînd excluşilor de la iniţiativa politică nu le mai rămîne, ca armă politică, decît corpul.
Pentru că politica are de-a face numai cu corpuri. Şi atunci, printr-un astfel de gest limită, corpul este recuperat şi resubiectivat, re-activat politic.
Dar acesta nu este, încă, decît un gest, un act politic. "Revoluţia", ca reemergenţă materială, fizică, corporală, a politicii, a subiectului politic, ca recuperare a corpului politic şi a corporealităţii politice în contra "spiritualizării" fantomalizante, blocante, a societăţii, revoluţia ca politică pur şi simplu trebuie să facă, să însemne tocmai dublul salt de la obiect la subiect (de la statutul consumist-exegetic de obiecte ale politicii la acela, activ, transformator, afirmativ, de subiecţi ai acţiunii politice), şi de la subiectul singular, individual, la subiectul colectiv, la acţiunea colectivă publică.
Să ne dăm, colectiv, în spectacol public pentru a prinde curaj.
Revoluţia e, azi, fapta însăşi, trecerea - individual - la faptă, apoi - colectiv - la acţiune.
Revoluţia a (re-)început tot la televizor, prin Televiziunea Română ca subiect al spectacolului revoluţionar (mai important, cum spunea Kant în "Răspuns la întrebarea: Ce este luminarea?", din 1784, decît revoluţia însăşi). Ca gest, act politic care, negînd corpul, folosindu-se afirmativ de el, l-a salvat.
La fel ca în decembrie 1989, revoluţiile românilor par a fi de un inefabil tip creştin-democrat. O revoluţie creştin-democrată care nu va putea fi capitalizată ca putere de nicio reformă democrat-creştină, de nicio politică statală creştin-popular/populist democrată.
Atîta timp cît statul atacă direct corpul, corpul va fi singura armă politică apropriată, la îndemînă. Arma "teroristă" a săracului, a exclusului.
Cînd ataci, ca stat, direct corpul, "spiritualizîndu-l", dematerializîndu-l "simbolic", atacîndu-i substanţa, de corp trebuie să te temi, şi numai prin corp, ca negare-salvare, poate trece reaproprierea revoluţionară a acţiunii politice.
Revoluţia este însăşi reaproprierea acţiunii politice de către societate. Sau măcar numai aşa începe. Revoluţia este nu atît preluarea puterii, cît democratizarea politicii.
Şi nu protestatarul zburător are nevoie de psihologi, ci politicienii de duhovnici. Nu cel care se opune cu propriul corp, la care este redus politic şi cu care, deci, redus fiind, nu mai are ce face şi re-corporalizează pneumatic politica, este nebun, ci cei care nu înţeleg şi nu văd în asta un apel disperat, încă neconştient lui însuşi, de recuperare a politicii.
Trataţi-ne ca subiecţi, sau ne aruncăm în capul vostru!
Dacă revoluţiile adevărate se fac de sus în jos, de sus vom veni!
Prin parlamentul României a trecut, cum altfel decît căzînd fără a se prăbuşi însă, un înger.
(acesta a fost al 300-lea articol al acestei rubrici)