La cumpăna imaginilor, cumpănirea istoriei (noua alchimie a umanului): octombrie 2024, Timișoara, Festivalului de film și cultură balcanică Taifas, ediția a doua.
Nu am avut de multe ori ocazia să particip la festivaluri de film, astfel încît, de data aceasta, am "profitat", în sensul că m-am livrat întregului program și întregii programări, "înghițind", "înfulecînd" film după film, de cîteva ori chiar cîte trei pe zi, cu scurte pauze de cafea și de alte întăritoare și energizante între. Am adoptat o postură tactică de relativă pasivitate, de receptivitate cuminte și răbdare interesată, de deschidere prietenoasă, umilă, în același timp curioasă și respectuoasă, expunîndu-mă, eu pe mine, operelor de artă, lăsîndu-le și invitîndu-le să se răsfrîngă, să se proiecteze în/pe mine, să mă scoată din mine ca să lucrăm împreună, altfel, altundeva.
Pentru că sînt tot mai convins că Balcanii sînt cel mai scurt ocol, cel mai practicabil și roditor drum indirect față de mine însumi, față de noi înșine de aici-și-acum, cel mai apropiat, dar totuși ocol, cea mai la îndemînă și relevantă posibilitate de distanțare, de cunoaștere-recunoaștere de sine din imediat, de aproape, din vecini: juste à-côté, "drept-alături", cum cvasi-hasidic spunea Derrida.
Iar acum, după acest maraton fericit, beatific chiar uneori - un adevărat extaz: întîlnire în afară, într-un spațiu virtual terț, de fiecare dată inventat, altul, cu arta -, singura tactică practicabilă este să vorbesc despre ce îmi amintesc, despre ce mi-a rămas, despre ce îmi revine, despre ce mă bîntuie din(spre) aceste filme, pe scurt, despre ce aș dori, deja, să revăd.
Filme balcanice recente, strict contemporane, așadar. Ce mi-a rămas, ce mi s-a imprimat, sedimentat, precipitat din ele, după interacțiunea cu ele, ce a con-crescut din noi, din întîlnirea noastră?
Ce fac artiștii cu realitățile atît de pline și de grele ale acestei "zone", ale acestor istorii? Cum se poate lucra cu ele, știind că pot risca să te înghită, să te aservească, să te distrugă? Proba supremă a artei: cum să "prelucrezi" un "complex", o concrescență de realități cultural-istorice atît de frămîntate?
Și, pe de altă parte, nu tocmai arta este singura care poate face ceva, cu așa ceva? Nu tocmai arta trebuie să inspire o anumită artă de a trăi, a trăitului în comun, împreună, a con-viețuirii? Nu tocmai lipsa sau refuzul artei, în sensul cel mai larg și mai difuz, dar și mai strict, mai "tare" cu putință, a dus și continuă să ducă la catastrofe? Cu atît mai mult în cazul filmului, artă a imaginilor de realitate prin excelență, capabilă să lucreze cu imaginile noastre mentale reciproce, cu reprezentările și stereotipurile unora despre alții, care de multe ori - ca în cazul, eminent din acest punct de vedere, al Balcanilor - ne unesc tocmai prin dezbinare, legîndu-ne exploziv, prin diferenduri.
Mai multe impresii sau senzații, așadar, pe care le cred generalizabile într-un anumit portret sau stare de spirit generică, proiecție, fie și de moment.
În primul rînd, este vorba de ceea ce se cheamă filme de autor și chiar filme de artă, profund europene deci și, mai ales, non-americane, extra-americane. Dar și, mai important și actual, rezistent sau remanent-europene.
Planuri lungi de tăcere, în care și protagonistul, și noi, spectatorii, gîndim, sîntem arătați gîndind, cugetînd la acțiunile și la viețile noastre, împreună: ne unește, ne reunește tăcerea gîndirii, "pauza de gîndire". Adică acțiunile reflectate, non-automatismele și anti-reflexele, postura umană și umanizantă prin excelență.
Nu am avut de multe ori ocazia să particip la festivaluri de film, astfel încît, de data aceasta, am "profitat", în sensul că m-am livrat întregului program și întregii programări, "înghițind", "înfulecînd" film după film, de cîteva ori chiar cîte trei pe zi, cu scurte pauze de cafea și de alte întăritoare și energizante între. Am adoptat o postură tactică de relativă pasivitate, de receptivitate cuminte și răbdare interesată, de deschidere prietenoasă, umilă, în același timp curioasă și respectuoasă, expunîndu-mă, eu pe mine, operelor de artă, lăsîndu-le și invitîndu-le să se răsfrîngă, să se proiecteze în/pe mine, să mă scoată din mine ca să lucrăm împreună, altfel, altundeva.
Pentru că sînt tot mai convins că Balcanii sînt cel mai scurt ocol, cel mai practicabil și roditor drum indirect față de mine însumi, față de noi înșine de aici-și-acum, cel mai apropiat, dar totuși ocol, cea mai la îndemînă și relevantă posibilitate de distanțare, de cunoaștere-recunoaștere de sine din imediat, de aproape, din vecini: juste à-côté, "drept-alături", cum cvasi-hasidic spunea Derrida.
Iar acum, după acest maraton fericit, beatific chiar uneori - un adevărat extaz: întîlnire în afară, într-un spațiu virtual terț, de fiecare dată inventat, altul, cu arta -, singura tactică practicabilă este să vorbesc despre ce îmi amintesc, despre ce mi-a rămas, despre ce îmi revine, despre ce mă bîntuie din(spre) aceste filme, pe scurt, despre ce aș dori, deja, să revăd.
Filme balcanice recente, strict contemporane, așadar. Ce mi-a rămas, ce mi s-a imprimat, sedimentat, precipitat din ele, după interacțiunea cu ele, ce a con-crescut din noi, din întîlnirea noastră?
Ce fac artiștii cu realitățile atît de pline și de grele ale acestei "zone", ale acestor istorii? Cum se poate lucra cu ele, știind că pot risca să te înghită, să te aservească, să te distrugă? Proba supremă a artei: cum să "prelucrezi" un "complex", o concrescență de realități cultural-istorice atît de frămîntate?
Și, pe de altă parte, nu tocmai arta este singura care poate face ceva, cu așa ceva? Nu tocmai arta trebuie să inspire o anumită artă de a trăi, a trăitului în comun, împreună, a con-viețuirii? Nu tocmai lipsa sau refuzul artei, în sensul cel mai larg și mai difuz, dar și mai strict, mai "tare" cu putință, a dus și continuă să ducă la catastrofe? Cu atît mai mult în cazul filmului, artă a imaginilor de realitate prin excelență, capabilă să lucreze cu imaginile noastre mentale reciproce, cu reprezentările și stereotipurile unora despre alții, care de multe ori - ca în cazul, eminent din acest punct de vedere, al Balcanilor - ne unesc tocmai prin dezbinare, legîndu-ne exploziv, prin diferenduri.
Mai multe impresii sau senzații, așadar, pe care le cred generalizabile într-un anumit portret sau stare de spirit generică, proiecție, fie și de moment.
În primul rînd, este vorba de ceea ce se cheamă filme de autor și chiar filme de artă, profund europene deci și, mai ales, non-americane, extra-americane. Dar și, mai important și actual, rezistent sau remanent-europene.
Planuri lungi de tăcere, în care și protagonistul, și noi, spectatorii, gîndim, sîntem arătați gîndind, cugetînd la acțiunile și la viețile noastre, împreună: ne unește, ne reunește tăcerea gîndirii, "pauza de gîndire". Adică acțiunile reflectate, non-automatismele și anti-reflexele, postura umană și umanizantă prin excelență.