Margo a fost o întîlnire de cîteva minute, la 2 Mai, în anii '80. Avea în jur de 30 de ani, dar asta pentru că în camera aia era semi-întuneric: putea la fel de bine să fie mai tînără sau mai bătrînă. Ce contează? Era un personaj de Tennessee Williams prins în chihlimbarul acelei lumini de amiază tîrzie. Vorbea uşor tărăgănat, poate de la somn (părea abia trezită) sau de la "prafuri". În cameră mirosea a ceaiuri de fructe, totul tremura ca un păienjeniş din miere zaharisită şi ea era dusă.
Hugh a fost colegul meu de cameră la Londra, în casa adepţilor lui Rudolf Steiner de lîngă Hammersmith Bridge. Camera lui era suficient de mare cît să încapă un vagon de tren: avea un pat (lung & îngust) într-un colţ al ei, eu altul, în colţul opus. Era nepotul unui mare pictor american (portretul mamei acestuia e probabil cel mai celebru portret american, după Marilyn a lui Warhol) şi avea o avere bunicică, dar prefera să locuiască în acea comunitate şi să se ocupe de treburile casei: se trezea la 6 dimineaţa, îşi făcea patul, apoi cobora la parter şi mătura, punea la fiert apa pentru breakfast, uda grădina etc. Am petrecut vreo 3 zile împreună, apoi eu am plecat în Franţa, iar el a venit la Bucureşti pentru festivalul Enescu. Săracul, n-a avut noroc: îşi adusese şi smokingul în valiză, dar a căzut la pat încă de-a doua zi... N-a fost nici măcar la un concert - a bolit întruna. Locuia la mine, mama îl vizita zilnic şi-i aducea supă. "Ce om drăguţ!", îmi spune şi astăzi.
Hilda era bună prietenă cu una dintre mătuşile mele (fiica lui Bigi), jucau bridge împreună. Avea 90 de ani, era mică, foarte machiată, cu părul roşu şi ţigara veşnic în colţul gurii. Nu pot să uit că, la un joc pe care-l chibiţam (n-am fost niciodată suficient de motivat să învăţ un bridge bun), s-a plîns la un moment dat de nişte crampe la stomac. "Vai, Hilda dragă, ia controlează-te, vezi să nu ai o gastrită!", i-a zis mătuşă-mea.
Matei este prietenul arhitect, trăitor la Paris, care are colecţia completă a romanelor Agathei Christie cu coperţile desenate de Tom Adams. Plecat imediat după mineriade, a locuit mai întîi în tot felul de camere de bonă pentru că ţinea - cu tot dinadinsul - să fie în "arondismentele bune" (a se citi aristocratice), 7 sau 16; acum, slavă domnului, s-a mutat într-un apartament ca lumea, într-un arondisment, vai, "popular", dar măcar are loc de-ntors. Pe cînd stătea lîngă Arc de Triomphe, l-am vizitat într-o asemenea cutie: era atît de mică încît nu puteai să te-ntinzi decît pe o latură, cît ţinea patul. La picioarele lui era un dulăpior înalt şi, deasupra, un televizor cît un ghiveci de flori. Matei mi-a povestit că a revăzut într-o seară, pe Arte, Nosferatu lui Murnau, dar, ecranul fiind atît de mic şi de sus, s-a folosit de binoclul de operă al bunicii lui pentru a vedea filmul mai de aproape.