31. (continuare) Stay away from love!

23 decembrie 2000
Îmi plac filmele astea. Sigur că americanii rămîn tributari clişeelor, filmele lor romantice terminate cu un sărut, optimismul ca necesitate, predictibilitatea finalului - fac parte din joc. Un joc care se cheamă rutină. Dar le pot urmări. Printre cele trei filme pe care le-am privit ieri era şi cel cu Juliette Lewis (The Other Sister) de care îmi zicea Dan. Când ea, din film, trecuse un examen şi striga: "Ador Şcoala Politehnică. Îmi ador profesorii", m-am gîndit fix la tine.

Altfel, mi s-a părut mai ales un film al relaţiei cu mama (mama din film zicea că e judecată ca părinte nu după cum gîndesc copiii ei sau ce simt – ci după cum au reuşit). Dar asta e general valabil, adică şi eu sînt judecat aşa. M-am gîndit şi la mama ta. Şi la a mea. Cred că noi (eu, sora mea, fraţii mei) aşa – cu slăbiciuni şi frumuseţi, cu realizări şi neîmpliniri, sîntem sensul sacrificiului mamei. Tanti Dida îmi vorbea, nu demult, despre asta. Cum a luptat mama pentru noi, cum s-a lăsat depăşit de responsabilităţi tata – ajuns în cele din urmă un alcoolic notoriu. Cred că au fost tot mai rare clipele frumoase din acea căsnicie. Visez altfel viaţa de familie. Mă gîndesc acum şi la Nadia, cu care abia de m-am certat de două-trei ori în aproape şase ani şi atunci au fost certuri superbe. Eu aş fi fost fericit cu ea.

Vorbeam însă despre un film, în care mai apărea ideea independenţei ca sursă pentru demnitate, acceptarea provocării, a riscurilor şi o declaraţie de dragoste care mi-a rămas în minte: "Te iubesc mai mult decît iubesc orchestrele şi prăjiturile"

După ce te-am plictisit cu Liiceanu, acum îţi povestesc filme. Prin ce staţiune de munte s-o plimba în clipa asta, de mînă cu iubitul ei, Nadia, fără să-i pese de Liiceanu, trăind doar ceea ce el exprimă, fără să ştie ce trăieşte, doar bucurîndu-se de viaţă?

Şi Adriana cum poate traversa oraşul şi să bată atît de încet (nu ne merge soneria) încît n-am auzit şi ea repede a plecat înapoi? Adela vine acum la noi, cu prietenia ei. Afară soarele îşi face de cap. Eu îţi scriu. Lîngă mine e un caiet vechi în care am cuvinte. Aş vrea să fii în camera asta, în clipa asta. E o zi frumoasă. Aş vrea să-mi povesteşti despre tine, despre prietenii tăi, despre visurile tale, despre orice ai chef, acum, cînd Corina şi Laur pleacă să ia brad, iar eu am un hanorac roşu şi şifonat.

Se vorbeşte despre experienţă. Dacă o ai, abia atunci poţi să scrii roman sau poţi face un film. Mie îmi e atît de dragă inocenţa, încît aş reabilita-o cu toată inima. Chiar şi cînd e vorba de dragoste, maturitatea asta, trecerea cu sîrg de la un partener la altul, în căutarea celui mai bun, mă scot din sărite. Inocenţii sînt priviţi ca nişte handicapaţi. (Persoane cu nevoi speciale, m-ar corecta Corina. Dar ea a plecat să ia brad. Cu Laur. Nu-ţi spusei? Tu nu poţi să fii puţin atentă? rîse el, singur, la masa de scris.)

Nu te mint. Spun că mi-a trecut, dar tot vorbesc despre Nadia. Poate uneori o spuneam spre propria mea încurajare, deşi nu neapărat. Poate că din inerţie mă gîndesc la ea. Înainte mă gîndeam tot timpul. Înţeleg eu că ea s-a dus, că n-o mai interesează, înţeleg că nu o vreau înapoi, că s-a schimbat, dar nu pot ignora norul de gînduri, amintiri frumoase, înţelegere.

"Stay away from love" zicea o bunică într-un film romantic (Let it snow). Clişeul: fata bogată şi băiatul sărac care se îndrăgostesc. El cam visător, ea cu masterat şi alt pretendent. Şi cele 28 de rochii de mireasă pe care le probase fără ca vreuna să-i vină şi gîndul unei tipe că ginerele e de vină, că nu-i cel care trebuie. Şi...sărutul de final.