Toleranţa

Pentru că nu sînt iute de tastatură, în ultimele săptămîni mi-a luat-o toată lumea înainte. Dilema veche are ca temă a numărului de joi, 25 noiembrie 2010, "Cît mai tolerăm intoleranţa?" (cînd eu voiam să scriu despre paradoxul toleranţei la intoleranţă ca principiu democratic), Andrei Gorzo a fost primul care să comenteze dur, în B24FUN, cum salvează Constantin Popescu grupul Ogoranu de tinicheaua legionară (cînd eu tocmai mă înfuriasem pe cronicile pozitive la un film - Portretul luptătorului la tinereţe - care, după mine, ridică încă o statuie anticomunistă în plin peisaj gardist - o, n-am cum să uit cum se împerecheau, pe sicriul lui Ion Gavrilă Ogoranu, coroana trimisă de prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu şi steagul Legiunii), iar în Cultura, Cristina Rusiecki s-a revoltat ea, cea dintîi, în contra beştelirii publicului care nimic n-ar pricepe din arta contemporană.
 
Dar tot încerc să fiu, oarecum, originală. Şi plictisitoare. Şi foarte convinsă că în teatru nu există "putere a poporului", că atunci cînd vine vorba despre talent, capacitate de muncă, sagacitate, avem de-a face cu meritocraţie, nu democraţie, dar că teatru democratic da, există. În sensul în care îşi dorea un astfel de teatru Anna Deavere Smith: un teatru care să ofere tuturor dreptul la reprezentare, un teatru care reflecte cu egală îndreptăţire limbajul, gîndirea, experienţa socială a tuturor grupurilor ce coexistă într-o societate.
 
Democraţia, aşa cum e ea concepută după anii '60 (în liniştea de după mişcarea de independenţă a coloniilor, să nu intrăm în detalii), se bazează, printre altele, pe nerezolvarea a două paradoxuri - de ce oamenii merg la vot, deşi cîştigul direct al votului e mai mic decît costul necesar dusului la vot, şi cum poate toleranţa să accepte intoleranţa, deşi aceasta din urmă îi e o ameninţare directă. Ambele sînt atitudini "iraţionale", "ilogice", dar cel de-al doilea paradox, al toleranţei, e mai uşor de abordat din perspectivă "logică" (chiar dacă nu în maniera lui Karl Popper, care, în Societatea deschisă şi duşmanii ei, îl rezolvă susţinînd necesitatea, în ordinea supravieţuirii, a intolerării intoleranţei - Notă de paranteză în paranteză: de unde începe intoleranţa? Nu sînt intolerantă cînd consider că cineva care a furat trebuie condamnat, dar sînt intolerantă dacă aş considera că cineva e hoţ - şi ar trebui tratat ca atare - pentru că aparţine unei etnii, grup social etc. Toleranţa priveşte tratamentul egal în privinţa a ceea ce face obiectul drepturilor universale: rasă, naţionalitate, gen, religie, opinie. La capătul celălalt al spectrului - faţă de Popper -, John Rawls zice, foarte simplu, că o societate care nu tolerează intoleranţa e prin definiţie intolerantă.). Cheia e în teoria jocului a lui Nash - un echilibru Nash e acea situaţie în care strategia fiecărui jucător e răspunsul optim la tipul de joc al celorlalţi - adică dacă tolerezi opiniile diferite ale altuia, există mai multe şanse ca el să-ţi accepte propriile opinii.

Adicătelea eu trebuie să privesc, în final, cu toleranţă faptul că spectatorul (profesionist sau nu) e cel pus la zid pentru lipsa de accesibilitate a unei părţi din ceea ce se pretinde a fi artă contemporană, în timp ce libertatea în sine a privitorului de a raporta negativ la ceea ce vede e tratată cu intoleranţă. Cînd, de fapt, într-un echilibru Nash, forţarea limitelor unui orizont de aşteptare tradiţionalist are mai multe şanse dacă orizontului în cauză i se recunoaşte, tolerant, dreptul la existenţă. O artă în care refuzul, opoziţia sau chiar obtuzitatea nu sînt tolerate ca făcînd parte din însăşi diversitatea umană nu e, prin definiţie, una democratică, indiferent ce cauze nobile afirmă ea că susţine.
 
Ideea ar fi că dacă alegem lucrurile pe care să le tolerăm în defavoarea celor pe care nu le, dacă "a te plictisi" e tolerabil pentru "vechituri", dar intolerabil pentru "arta nouă", sîntem la fel de intoleranţi precum cei pe care-i acuzăm, iar atitudinea noastră e ghilotina absolută a principiilor pe care le susţinem.
 
Pentru că toleranţa nu e selectivă. În chiar momentul în care alege, ea se transformă în propriul duşman, în intoleranţă. Aşa că, vă rog, înjuraţi arta contemporană: ăsta e semnul că trăim într-o pluralitate democratică în care ea se poate dezvolta şi desfăşura sănătos.