Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Utopica

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La muncă, tovarăşi!


Iulia Popovici

24.04.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ce mai înseamnă munca în ziua de azi?! La nivel de opinie publică autohtonă, munca e ceva ce alţii (funcţionarii publici, ziariştii...) nu fac, cel care vorbeşte despre ea o desfăşoară în exces, ceva pentru care unii sînt prea bine plătiţi, e normabilă în opt ore pe zi şi 40 de ore pe săptămînă etc.; ea e vizibilă şi măsurabilă în sudoarea frunţii. Pe forumuri, comentatorii îi trimit pe artişti la muncă. Şi au dreptatea lor. Pentru că trăim în logica plină de certitudini a comunismului în versiunea marxismului nerevizuit, după care lumea se împarte în exploatatori şi exploataţi, în clasă capitalistă şi clasă muncitoare. Iar diviziunea porneşte de la relaţia cu "forţa de muncă" în calitate de produs, pe care unii (cei din urmă) o vînd şi ceilalţi (cei din urmă) o cumpără. Între timp, însă - şi am încercat să-mi mie însămi lumină scriind, tot aici, despre precaritate -, economia a încetat să se mai bazeze exclusiv pe forţa de muncă fizică, dezvoltînd o excrescenţă tot mai dinamică: economia bazată pe cunoaştere/ knowledge-based economy, al cărei specific "muncitoresc" presupune că persoana activă pe o asemenea piaţă îşi exploatează singură forţa de muncă, păstrînd ceea ce clasa muncitoare clasică vindea - controlul asupra propriei munci. Lucru care face şi nota caracteristică a însuşi conceptului de drept de autor. Care, în materie de cote de venit, e mai puţin "apanajul" artiştilor cît a producătorilor de cunoaştere (invenţii de tot felul, programe informatice, patente farmaceutice). Altfel spus, asistăm la imaterializarea producţiei în peisajul unui aşa-zis capitalism cognitiv (în care producerea concretă a unui medicament, să spunem, e foarte ieftină, însă preţul lui final reflectă costul extrem de ridicat al "dreptului de autor").

"3.0 Deşi ideologia clasei dominante, în ultimă instanţă, domină sfera artelor, caracterul predominant al acestei sfere este cel de clasă de mijloc
3.1 În acest context, "clasa de mijloc" nu indică nivelul veniturilor. Indică un mod de a se raporta la muncă şi la mijloacele de producţie. "Clasa de mijloc" indică aici un raport individual, autoimpus cu producţia mai degrabă decât administrarea şi maximizarea profitului produs prin munca altora (clasa capitalistă) sau vânzarea abstractă a forţei de muncă (clasa muncitoare)
3.2 Poziţia artistului profesionist este, arhetipal, cea a clasei de mijloc în raport cu munca: visul de a deveni artist este visul de a putea trăi de pe urma produselor muncii fizice sau mentale păstrând capacitatea absolută de a controla acea muncă şi a se identifica cu ea"
(Citat din Ben Davis, "9.5 teze despre artă şi clasă", în curs de apariţie în revista Idea. Artă+Societate.)

Normarea muncii în artă e, deci, un fel de culme a inadecvării la idee. Şi nu doar forumiştii recent atraşi în bătălia frustrărilor egalitariste legate de salariile profesorilor şi pensiile militarilor trăiesc în această inadecvare la diversificarea economică a muncii, însă şi statul întreţine aceeaşi aparenţă de încremenire în sistemul industrial. Dovadă că nu recunoaşte alt tip de muncă decît cea normată la X (40) ore săptămînal etc. (inclusiv în instituţii de spectacol, muzee, institute de cercetări). Iar asta nu pentru că în România nu ar exista un capitalism cognitiv sau o economie bazată pe cunoaştere, ci fiindcă avantajele ei trebuie limitate la cei puţini şi privilegiaţi. În rest, ar trebui, cu toţii, să ne credem posesorii măcar ai acestui bun, pe care am avea şi cui să-l vindem: forţa de muncă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer