Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Utopica

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mai bine-n sat la noi fruntaş...


Iulia Popovici

15.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dragă Nina,
tu care, acum două săptămîni,
îmi cereai să fiu mai
radicală
şi să zic, şi să spun, şi să fac...


Dragă Nina,
acesta nu e un site de vigilenţă teatrală,
asta e pagina furiilor mele teatrale.


Pentru că, în lumea contemporană a artelor - cu propria piaţă şi propriile monede de schimb -, fiecare e la fel de bun precum mediul din care provine. Ideea e valabilă mai ales pentru teoreticieni: în afara cercului consacrat al influenţei (aşa-numitul Occident), dacă nu vii dintr-o cultură care contează sau emoţionează, practic nu prea exişti. În general, contează culturile naţionale care investesc bani în artă - care sînt, carevasăzică, parte a pieţei globale. China şi Arabia Saudită contează, România nu. La nivel mai mic, Ungaria şi Polonia contează - şi o, ce plăcut sufletului e să auzi că în Israel teatrul maghiar e highly appreciated, în timp ce ăla românesc înseamnă producţii destinate comunităţii româneşti... Iar despre ţările foste iugoslave, mici şi, cu excepţia Sloveniei, non-UE, nici nu îndrăznesc să vorbesc. Au sfîrşit prin a conta după ce au început prin a emoţiona - aşa cum emoţionează Republica Moldova, Bielorusia, America de Sud sau ţările africane. Sau cum a emoţionat filmul românesc şi, parţial, artele vizuale. Succesul internaţional al "noului val" e rezultatul perseverenţei şi al constanţei stilistico-tematice - într-o lume de la care nu te poţi aştepta să aibă un interes inerent faţă de şi o extinsă expertiză în "românism", trebuie, artistic, să găseşti diferenţa specifică în discurs, nişa, tonul de voce care-şi poate găsi un culoar în corul general.

După care vine marea provincie a teatrului românesc. Aştept cu nerăbdare momentul în care Festivalul Naţional de Teatru - singura "manifestare" cu destule fonduri cît să atragă selecţioneri străini - va deveni ceea ce poate fi: un tîrg de promovare a ceea ce se poate promova (cu supratitrări, vă rugăm frumos), că altă raţiune existenţială importantă nu are, a ceea ce se vinde, pentru că ştim (sau ar trebui) ce se vinde, pe piaţa internaţională, nu castraveţi (din producţia vecinului care ne dă cotă-parte) grădinarului.

De ce mă interesează lucrurile astea? Pentru că posibilităţile profesionale ale oricăruia dintre noi depind de felul în care e percepută arta din care venim. Şi sînt mult mai vaste decît cercul juriilor naţionale şi al restului de sinecuri, pentru care ne călcăm voios în picioare unii pe alţii, în public şi-n privat, şi pentru care luăm în braţe orice provine din zonele de posibilă influenţă pe uliţa noastră, nu lucruri despre care am avea cu adevărat argumente să le promovăm. Asta, în opinia mea, e tot ce poate fi mai nociv în logica naţională a lui "decît codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş" - dacă nu ne asumăm, un pic, codăşeala în lumea bună, vom rămîne tot cei mai tari din parcarea goală. Pe cine credeţi că-l consolează să fie fruntaş în satul în care fruntea e decisă printr-un amestec de conformism şi conivenţe, în încercarea penibilă de a trece şi de următoarea factură la întreţinere?

Cînd, ca să fii invitat la un festival internaţional, trebuie să-ţi găseşti reviste franţuzeşti sau maghiare în care să scrii, pentru că teatrul românesc e un jucător modest pe piaţa spectacolului, nu prea-ţi mai vine să te lauzi cu satul...

Dar uite, dragă Nina, că vigilenţa rupe uşa.
Vorbim şi vorbim şi mestecăm cuvinte auzite de la alţii, pe care le lipim
pe unde apucăm.
Am citit zilele trecute, într-o revistă cu influenţă,
22 pe numele ei, nu doar că România! Te pup e de rău
fiindcă mizerabilismul vinde la export, dar şi că,
surpriză-surpriză, Cinci minute miraculoase la Piatra Neamţ
e... teatru comunitar. Pentru că autoarea e la curent cu noul,
şi a auzit pe undeva aşa vorbă.
N-a auzit, în schimb, că teatru comunitar se face
cu membrii unei comunităţi, lucrînd direct cu ei şi în beneficiul lor,
presupune o miză educativă şi de implicare activă în acea comunitate,
care, astfel, pentru ca teatrul comunitar să aibă impact, nu atinge
populaţia de 100.000 de oameni a unui oraş,
şi că, în ciuda opiniilor care circulă liber şi democratic,
nu orice spectacol bazat pe o formă de documentare
într-un oraş
e cică
teatru comunitar.
Deşi
ceea ce fac Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu
trebuia să poarte un nume,
el nu e teatru comunitar.
Doar că noi încă n-am învăţat
că spaţiul editorial e scump,
iar cuvintele au greutate şi valoare,
şi nu trebuie lăsate să umble singure prin lume,
de capul lor.


Mă întreb de ce, dacă cineva ar taxa spectacolele lui Robert Wilson drept teatru de intervenţie, poporul teoretic ar sări în contra unei asemenea deturnări, dar cînd e vorba de arta nouă, conceptele devin laxe mai ceva ca guma de mestecat...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer