Inimă neagră

Vor fi multe lacrimi, a zis femeia cu ceaşca în mână.

Vor fi multe lacrimi, a zis valea. Ploua uşor, copacii erau încă săraci în veştmânt, lumina crăpase o fereastră în nori, astfel că un râu de lumină se prelingea din cer, iar pârâul săpa lângă noi în piatră. Membrele îmi adăstau în lentoare.
 
Dar este imposibil, am zis. Eu nu am lacrimi, am zis, iar femeia m-a privit aşa cum şedea ea în prag, genunchii ei atingându-i pe ai mei. Şi-a aşezat palma fierbinte pe braţul meu, energia învolburată a sângelui său a început să alerge prin mine, i-am simţit gândurile, leucocitele şi vieţile anterioare. Respiraţia îi mirosea a lavandă.
 
Crede-mă, tânără fată, fetiţo, cucoano, bătrâno, mamă, soro, amantă şi soacră. Vor fi multe lacrimi.
 
Mi-am scos cu degetele ochii, şi ţinându-i aşa în palmă i-am zis: Iată, aceşti doi ochi au văzut începuturi şi sfârşituri, au văzut trupuri şi carcase şi fragilitatea umană. Nici o lacrimă nu a umezit viziunea aceasta: nu există suferinţă, nu există bucurie. Oglinda nu alege ce anume să reflecte.
 
Femeia a ridicat un clopoţel şi a început să sune. Am aşteptat şi-am aşteptat şi-am aşteptat. Sori nenumăraţi s-au ridicat pe boltă şi-au mişcat lumea din loc în timp ce noi fuseserăm prinse într-un punct unde timpul nu avea nici o importanţă. Florile au ieşit din pământ şi-au împânzit scoarţa groasă, pământul acela greoi şi întunecat: resturi de carne. Pământ îngrăşat de fiinţe.

Apoi femeia s-a oprit. Şi-a lăsat mâna în jos şi când şi-a desfăcut pumnul, a zâmbit uşor, un mugur de zâmbet şi bunăvoinţă. A scos din sân un pachet de ceva şi m-a sfredelit pân\' la os. Mi-a împărţit cărţile în faţă, în poala ei cu fuste. Le-a readunat în mână, le-a reîmpărţit cu atenţie. A clătinat din cap cu obstinaţie şi a repetat: Vor fi multe lacrimi.
 
Şi-a dat jos câteva fuste până a rămas într-una roşie, a mişcat din mâini să gonească păsările negre pe care numai ea le vedea, aşa, cu ochii întredeschişi, apoi a suflat în palmă. A şoptit vorbe de descânt. Şi-a ridicat mâna şi mi-a desenat un cerc pe frunte. Vârful degetului ei era electric şi am simţit arsură. Am strigat surprinsă.
 
Se face că îmi fusese mamă într-o altă viaţă, aşadar o căutasem de-a lungul şi de-a latul, mi se vorbise de ea, un motan negru la un colţ de stradă o dată, şi la câţiva ani o mică şopârlă într-o pădure, da, se vorbea, existau zvonuri şoptite de frunze măturate de vânt. O nimerisem abia aici, în vale, în casa de lemn vechi cu miros de mere. Când o auzisem strigând eram într-o întâlnire cu un client important. Eram pe cale să dau o mare lovitură. M-am ridicat, nu am închis agenda, nu mi-am strâns lucrurile, nu am luat haina. Cheile maşinii au rămas pe masă. Handy-ul pe un dosar. Am lăsat totul baltă şi mi-am pierdut urma. Am lăsat totul în urmă. În acel moment aveam o hotărâre de luat, aşa că întrebasem pământul, focul şi apa, adusesem jertfe: ceai şi grăunţe şi gânduri, chestionasem marea, iar oracolul a zis: Vor fi lacrimi, va fi un râu de fiere.
 
Bătrâna femeie, despre care ştiam că fusese una din multele mele mame din trecut, cum şedea dreaptă în faţa mea, m-a privit încă o dată şi a ridicat cana cu zaţul. Mi-a pus în faţă: inimă neagră. Nu mai aveam voie să neg.
 
Viitorul nu minte, fiica mea, mi-a zis ea fără să-şi mişte gura. Fără să mişte braţele, trunchiul, într-o nemişcare profundă. Priveşte lumea cea vie, deschide-te tuturor dimensiunilor existenţei, după cum ai fost învăţată. Ceea ce ne înconjoară nu e materie moartă, ci o lume vie, ceea ce vezi nu este doar o formulă chimică pe care-o înveţi în şcoală. Priveşte cum vibrează totul, spaţiul, lumina. Căldura soarelui e aceeaşi cu a inimii, apa oceanelor curge în noi, ţesuturile corpului conţin elementele pământului, în plămâni avem aer. Priveşte de aici, de la mine din prag. Din acest lăcaş de linişte. Uite munţii, uite râul, pământul amar, pădurea şi cerul. Ele chiar acuma vorbesc. Acum priveşte înapoi, aci în cafea, spre viitorul ce te-aşteaptă: Vor fi lacrimi.
 
Atunci am rostit: De este inimă neagră, fie inimă neagră, de sînt lacrimi, să fie ocean.
 
Un corb a sosit mişcând din aripi şi mi s-a aşezat pe umăr. În cioc avea o lăcustă. Mi-a aşezat-o în palmă, iar eu am purtat-o până la trepte. Acolo am eliberat-o. Viitorul a fost sigilat. Femeia a spart cana şi a dansat în soare. Era exact aşa cum îmi apăruse în vis. Doar că acum îmi dădeam seama că ea este bărbat.
 
Un cântec adânc îi murmura în vene, iar ea/el tresăltau pe ritm.