Domniţa Ruxandra

Griuri. Zăpadă răscolită de rafala capricioasă a unui vânticel. Frunze ridicate în aer. La doi paşi de noi, evitându-ne privirea, chipul calm şi egal cu el însăşi al măicuţei. Ţine între degete rotunjimea lină a unei mătănii. Deasupra capului ei acoperit, defocalizată, imaginea decorporalizată a bisericii din mânăstire. Turlele pierzându-se într-un înalt cenuşiu-deschis, omogen.
"Ne puteţi arăta mormântul unde aţi avut viziunea?"

Liniştea din jur îmi răspunde în mii de nuanţări, multiplicându-se la infinit. Măicuţa mai trece de-o mărgea, de parcă ar fi adăugat răbdării sale încă o treaptă spre margine. Cu linişte în voce, supunere, şi-un tremur uşor, spune:
"Trebuie să hrănesc găinile acum. Apoi porcii. Apoi trebuie să pregătesc masa de prânz. Uite. Ăsta-i tot cimitirul, e la dispoziţia voastră."

Apoi face stânga-mprejur şi ne lasă singure.

Privim în jur.
Crucile de piatră se iţesc ici şi colo, scoţând la lumină câte-o faţetă nefinisată. Bustul unei statui, ghimpii unui trandafir sălbatic jefuit de iarnă, pietre funerare, ciulinii rostogoliţi de vânt încolo şi-ncoace.

Fără vorbe, înţelegându-ne doar din priviri, ne facem curaj şi păşim pe-o alee îngustă, bătătorită în glodul umed. Cărarea înaintează şi şerpuieşte printre morminte, mărăcini şi cruci. Citim numele cioplite în marmură. Pe o singură cruce se află chiar şi cinci nume diferite. Mergem mai departe, ştiind că ne aşteaptă o muncă grea. Nicăieri ceea ce căutăm. Normal, doar căutăm o fantomă.

Ajungem la margine. De-acolo se-ntinde un câmp alb. Bulgări uriaşi ies din pământ din loc în loc, pe ridicături, crustele crăpate îşi arcuiesc scoarţa maro-cenuşie peste dunele de zăpadă. Între, pieptănătura ordonată a unei cărări orânduieşte în brazde pământul sfărâmicios.

Mă pomenesc cu măicuţa înaintea mea, la doi paşi, evitându-mi privirea cu pioşenie. Nu ştiu de unde a apărut, poate a fost aici tot timpul. A apucat să hrănească toate orătăniile?
"N-am găsit", şoptesc cu o dezamăgire pe care nu mă străduiesc s-o ascund.
"Ştiu", îmi zice.

Nu-i găsesc privirea, şi-o tine aţintită în pământ. O mărgea se deplasează încet, împinsă de vârful unei unghii negre.
"Dar ştiu sigur că trebuie să fie aici. Simt asta", îi mărturisesc cu ciudă. "Adică... dumneavoastră mi-aţi spus că trebuie să fie aici."

Scrutez orizontul. Liniştea din jur este apăsătoare. Furtuna stă să izbucnească. Câte-un vârtej de vânt mă îneacă. Nu mă pot hotărî să renunţ. Simt, într-un fel, că trebuie să insist. Că mă aflu acolo dintr-un motiv, că îndeplinesc ceva ce-mi depăşeşte puterile de înţelegere. Ceva îmi râcâie fundul sufletului.
"Nu cumva cimitirul era mai mare?", întreabă Dana cuprinsă de aceeaşi bănuială.

Arată cu braţul întins spre bucata de pământ, triplă ca dimensiune faţă de micul cimitir, care invadează câmpul nostru vizual. Descrie un arc de cerc, care include absolut tot.
"Ba da", zice. "Partea aia de cimitir a fost desfiinţată."
"Dar nu puteţi să ne explicaţi ce-aţi văzut?"
"Păi ce să văd...? Am văzut-o pe ea. Era în faţa mea. N-a vorbit. A stat puţin, apoi a plecat. Mai mult de atât ce e de zis? Semăna cu matele."

Dana pare încântată. Seamănă cu o fantomă, dar ea e încântată.
"V-aţi făcut cruce când aţi fost la castel?", întreabă măicuţa.

Nu ne-am făcut nici o cruce, normal.

Dă din cap în semn de dezaprobare violentă. Îi e teamă să nu fim încorporate în blestem.

Mă cuprinde tristeţea. Sentiment amar. Mergem mai departe cu măicuţa după noi. Cerul se întunecă şi mai tare. Tună undeva în apropiere. Mirosul de ploaie îmbibă lucrurile cu o calitate apăsătoare, de vechi.

La o încrucişare de poteci atât de bătătorite încât e gheaţă pe jos, mă aplec asupra unei fântâni. Dau la o parte capacul de lemn care acoperă fântâna pe timp de iarnă. Cele două însoţitoare ale mele aşteaptă în linişte, observându-mi cu atenţie fiecare gest, de parcă aş îndeplini un ritual. Ridic găleata de pe buza de piatră, o las în jos. După ce aud plescăitul, o ridic, o duc la buze şi sorb. Ultima gură o scuip, înspăimântându-mă singură cu gânduri superstiţioase, sumbre, pline de presimţiri negre. Mă înec, tuşesc de parcă aş fi gata să-mi scuip plămânii. Ce m-a făcut să beau apă tocmai din fântâna aceasta, situată nu în altă parte decât în mijlocul unui cimitir? Trupuri descompuse şi mutilate, feţe cu trăsăturile mâncate, orbite goale, sternuri pocnind, cărnuri uscate plesnind. Pentru o secundă mi se pare că simt pe limba gust de fiere, că ceva îmi arde gâtlejul: arsenic.

Mi se năzăreşte că însuşi râul morţii trece subteran. Fioros, pe sub picioarele mele, că un spirit rău săpase o fântână până la el, iar eu sorbisem sufletele celor morţi dintr-o înghiţitură. Acum deveniseră parte din mine, şi-aveau să mă stăpânească, transformându-mă într-o păpuşă de paie.

Şi ce este mai rău, Dana pare să-mi citească gândurile, căci mă apucă de braţ cu degetele încleştate, unghiile ei mi se înfig în carne, în timp ce ochii ei par să mă întrebe "ce ai făcut? ce ai făcut?".

Clătinându-mă, iau hotărârea să părăsesc acest loc, s-o fac cât îmi mai stă în puteri. S-o iau şi pe Dana cu mine. Îmi ridic privirea să-mi iau la revedere de la măicuţă, dar nu mai e nicăieri. Încercând să mă liniştesc singură. Apoi o luăm din loc. Avem mult de mers până înapoi la pensiune.

Nu mă tem de moarte, doar am murit de-atâtea ori, îmi spun în gând.
Dana plânge.
Nu găsesc nimic de spus ca s-o potolesc.