Hanoi-ul m-a dat peste cap. Simt că nu ţin pasul cu ritmul oraşului, cu vremea, cu sunetul limbii vietnameze. Nici urmă de relaxare. Cum se făcea că Laos era la o aruncătură de băţ? Hanoi nu semăna cu nimic întîlnit pînă în acel moment de suspans. De sus probabil arăta ca un furnicar. Din interior era ca un labirint în care motoarele şi oamenii convieţuiesc alături de mirosuri de mîncare şi de iarnă. La început stresul de a traversa strada mă lăsa aproape inertă. Parcă deodată toate simţurile îmi intraseră într-o stare latentă de inacţiune. Mi se părea că a merge fără să te uiţi în dreapta sau stînga era pură demenţă. Cu toate astea, era singura cale. În plus, după căldurile din Thailanda şi Laos frigul din Vietnam mi se părea criminal. De aceea, în dimineaţa următoare m-am decis că o investiţie într-un pulover şi nişte ciorapi ar fi o iniţiativă deşteaptă. Am luat-o deci pe străduţele care musteau a fum de motor, femei cu pălării conice cărînd fructe, motoare încărcate pînă la refuz cu obiecte care îmi forţau imaginaţia, staluri cu îmbrăcăminte alături de măsuţe minuscule şi scăunele pentru pitici pline de lume cu poftă de mîncare, comercianţi care au mereu ceva de vîndut. În plus, steagurile roşii cu stea galbenă împînzeau străzile din Old Quarter, contrastînd puternic cu dantelăria de arhitecturi franţuzeşti din perioada colonială. Era timpul alegerilor. La fel ca încrengătura de cabluri croşetate pe stîlpii de tensiune, străzile seamănă teribil una cu alta şi mă dezorientau fără şansă de întoarcere. Hanoi-ul colcăie a comerţ şi a viaţă. Nu ai nici o şansă să eviţi stilul. Ori intri în ritmul străzii, ori iei primul zbor către ţinuturi mai primitoare. Şi cu aceste gînduri în cap, îmi dau seama că m-am pierdut de tot în încercarea de a da de căldură. Încerc repere vizuale. Taraba asta vindea fructe, cealaltă vindea electronice. La naiba, toate seamănă. Mă pierd şi se lasă seara. Îmi dau seama că mă învîrt în cerc. Fac o ultimă sforţare. Îmi amintesc de traseul din seara precedentă cînd am ieşit la masă cu Jeje şi un călător neamţ de douăzeci de ani cules de la graniţa Laos-Vietnam trecută cu busul. Atunci parcă încep să se recontureze repere şi semne care să mă ajute să găsesc Hanoi Silver Hotel. Mă relaxez însă puţin şi mă pun la coadă la brioşe cu ciocolată. Alături de mine sînt zeci şi zeci de femei şi bărbaţi pe scootere forţaţi de semafor să se oprească din nebunia traficului pentru a se bucura de dulce. Doar frigul mă făcea să mă simt mai aproape de casă. Frigul şi o întoarcere în timpurile comuniste, cu infuzii de "bişniţ la sîrbi" de la amalgamul consumerist de bază care acaparau trotuarele pe cale de dispariţie. Aveam impresia că jucam un joc de echilibru în care cîştiga cine reuşea să stea mai mult timp într-o poziţie imposibilă, într-un spaţiu şi mai imposibil de restrîns. Simţeam că dacă mai aduceam un prieten, aş fi adus oraşul în pragul colapsului provocat de suprapopulare. Şi într-un fel, aceasta poate fi capcana în care omenirea alunecă în mod iminent şi ireversibil. Căutăm plaje nepopulate, munţi neumblaţi, ceea ce în cîţiva ani va deveni o poveste de demult. Hanoi-ul îmi dă această impresie de oraş la limită. Intens cultural, politic, social, aprig în găsirea căii către succesul chinez. Cu cele 600 de pagode şi temple, concerte de muzică clasică vietnameză, muzee de artă şi istorie, cu tot cu bizarul mausoleu al veneratului Ho Chi Minh, măsuţele minuscule pe care se serveşte supă în plină stradă, bazarurile pline de ornamente budiste, steaguri roşii cu secera şi ciocanul, vile franţuzeşti şi discoteci cu karaoke, Hanoi este pentru mine o capsulă aruncată undeva la graniţa dintre suprarealist şi o realitate în revers. În primul rînd, în Hanoi trebuie să-ţi activezi şi să-ţi dezvolţi tehnica de a traversa strada plină de motorete, fără să te panichezi şi fără a încurca circulaţia care oricît de haotică pare, merge de la sine într-un perpetuum mobile care pare să fi existat de la începuturile timpurilor. Al doilea lucru important ar fi să nu te laşi pradă senzaţiei că oamenii sînt nepoliticoşi şi reci, mai ales cînd vii dintr-o ţară ca Laos unde oamenii par făcuţi din lapte şi miere. Vietnamezii din Hanoi sînt oameni care au trecut prin multe, ştiu să se descurce, lucrează de la răsărit pînă la apus într-un furnicar care mie mi-a absorbit orice firicel de energie. Fără să-mi dau seama, cele zece zile în Hanoi şi Ha Long Bay m-au forjat la maximum. Erau atîtea de făcut într-un oraş imens ca Hanoi, erau atîtea de învăţat de la un spaţiul transcedental ca Ha Long Bay. Entuziasmul de a fi în Vietnam mă făcea să mă activez puternic. În plus, pentru prima oară după un an, ne nimeriserăm patru prieteni români în acelaşi colţ de lume. Şi asta în ciuda faptului că faimosul şi indispensabilul Facebook este interzis în Vietnam. De aici şi tot arsenalul de artificii prin care poţi fenta sistemul şi face ca întîlnirile de la capăt de lume să aibă loc. Aşa s-a întîmplat cu Raluca şi Ramon. Ne-am găsit graţie unor conspiraţii de Facebook, fără Facebook. Dar despre această poveste într-un episod următor.
Printre fire de curent îmbîrligate, clădiri vechi ca nişte bijuterii preţioase ascunse după o perdea magică, restaurante minuscule unde se serveau fresh spring rolls, pulovere groase şi frig umed, am deschis prima zi în Hanoi printr-un tur al celor mai importante site-uri din capitala grandiosului Vietnam. Datorită haosului general care după Laos părea ceva imposibil de manevrat, am ales cea mai facilă cale de cunoaştere. Inutil să adaug că pericolul de a rămîne în cameră creştea invers proporţional cu gradele de afară. Aşa că la şapte dimineaţa eram în drum către temple ale literaturii, pagode, mausolee, muzee de istorie, şi tot tacîmul care ar fi trebuit să ne dea o idee despre ce înseamnă să fii în capitala unui loc mitic şi încărcat de un ping-pong istoric greu de digerat. Doar că după ce vezi arhitecturi budiste şi pagode pe malul lacurilor, să stai la coadă în linie strictă pentru a vedea mumia mistificatului Ho Chi Minh înseamnă să îţi dai şi mai tare peste cap orice fel de percepţie legată de bine şi rău în lumea asta. Un sentiment de recrutare în armată şi în partid m-a lovit din plin, deşi nu am habar cum este în realitate. Stînd la coadă în şir indian, fără să avem voie să vorbim unii cu alţii, mînaţi de curiozitatea de a vedea un cadavru străjuit de soldaţi în costume de gală cu arme încărcate, aveam senzaţia de refuz. Şi pe lîngă sinistrul ideii, aflasem că ultima dorinţă a omului fusese să fie incinerat. În frigul dimineţii, clădirea cubistă din Ba Dinh Suqare îmi părea un simbol al absurdului uman dus într-un colţ al nevoii speciei umane de a glorifica lideri, mai ales în situaţii disperate, cînd supravieţuirea atîrnă de o decizie. Oricum ar fi fost, ce ştiu sigur este că nu aş fi vrut să fiu în locul băieţilor care erau angajaţi să păzească sicriul transparent în care erau expuse rămăşiţele umane ale unui om care plecase dintre cei vii de ceva vreme şi de a cărui memorie se agăţa la propriu un popor care în mod paradoxal credea în legea impermanenţei budiste. Doar că lumea pare guvernată de alte reguli decît cele ale logicii Zen. Dar pentru că Hanoi-ul nu este de ieri, de astăzi, ştiu că nu toată lumea simpatizează cu regimul. Fostă colonie franceză şi capitală a Indochinei, Hanoi a fost primul oraş care a beneficiat de universităţi în stil european. Şi asta se simte. Hanoi este un oraş teribil de cultural, în care găseşti în cele mai neaşteptate colţuri cîte o raritate muzicală sau sculpturală. Ar fi trebuit să stăm cel puţin o lună pentru a gusta din esenţa unui loc atît de intens ca Hanoi. În patru zile abia dacă înveţi să ceri o cafea şi să supravieţuieşti slalomului printre motoare şi fiinţe umane. Fascinant. Uitînd de relaxarea din Laos unde dădeam un ban şi primeam rest mai mult decît trebuia, în Hanoi trebuia să negociezi la sînge pentru orice. Dar merită pentru că nimic nu se compară cu mătasea care prinde în Hanoi cele mai elegante şi senzuale forme feminine. Cred că o culme a eleganţei am vizualizat-o pe un pod, la nunta unui cuplu din Hanoi. Mătasea albă alunecînd pe formele suple ale frumoasei vietnameze cu orhidee în păr, alături de soţul ei cu trăsături fine, mi-au rămas în minte ca simbol al graţiei vietnameze. Ca designer aş fi fost în Hanoi într-un continuu delir inspiraţional. De fapt am şi cunoscut un astfel de specimen: un hair stylist polonez, călătorind cu verişoara lui din Londra. Avea un bagaj mai mare decît noi care eram de atîta vreme pe drum şi se plîngea că nu mai are spaţiu pentru că şi-ar fi cumpărat şi mai multe. Îl înţelegeam foarte bine. Dacă aş fi fost pentru trei zile în Hanoi şi m-aş fi întors direct acasă cred că ar fi trebuit să-mi iau un rucsac în plus.
Hanoi m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de cultura vietnameză. Mătase, cultură, spectacole cu păpuşi în apă, muzică clasică şi contemporană, costumele tradiţionale, trăsături năucitoare, personalităţi puternice. În calitate de călător, Old Quarter pare un amalgam de esenţe tari. Nu ai cum să nu ieşi năucit de la atîta stimulare culturală. Într-o seară friguroasă, în drum către cină, am dat peste un concert de muzică tradiţională, o raritate din nordul Vietnamului, care pentru o perioadă a fost interzis datorită asocierii cu consumul de opium şi cu prostituţia. Se pare că acum muzicienii de la Universitatea din Hanoi au ca scop reînvierea acestui gen muzical ceea ce este foarte dificil avînd în vedere că bătrînii de 80 de ani sînt singurii care mai ştiu despre ce a fost vorba la începuturi. Ca în orice cultură, globalizarea are efecte puternice şi iremediabile. Stiluri dispar şi plafonarea sau uniformizarea pare procesul natural care se produce acum în lume. Peste cîţiva ani vom avea o singură cultură. Păcat. Totuşi, luînd parte la acel concert rarisim de muzică tradiţională, am simţit că muzica şi improvizaţia, în toate formele ei, chiar şi cele mai bizare sau atonale, are un efect tămăduitor. Am ieşit din templu ca şi cum aş fi asistat la ultimul spectacol din lume de muzică chau van.
Dar timpul trecea cu o viteză fantastică. În Hanoi nu mă puteam lăsa purtată de val. Trebuia să ne organizăm şi să ne mişcăm repede. Eram patru români şi un spaniol în drumul către descoperirea unui ţinut grandios. Dimineaţa devreme, în goana timpului şi al frigului, ne-am trezit în autobuzul către Ha Long Bay. Cerul era închis, ploua şi nu părea să fie loc de distracţie pe barca pe care aveam să petrecem o noapte în "Descending Dragon Bay". Ploua peste ţinutul dragonilor şi peste stîncile de calcar care spintecă apele reci ale Pacificului. Aici geologia şi-a făcut de cap, parcă jucîndu-se la extrem cu imaginaţia zeităţilor. Am mai văzut site-uri World Heritage UNESCO, dar parcă nimic nu se compară cu Ha Long Bay. Iar dacă eşti pasionat de stîncă, acesta ar fi locul în care să spui că nu-ţi vine să crezi că natura a putut crea aşa ceva. De la peşteri în care ai putea ţine un întreg festival de muzică electronică, cu structuri dintre cele mai delicate, pînă la kayaking printre stînci parcă desenate de Dali şi sate plutitoare, Ha Long Bay mi-a depăşit cu mult sceptica imaginaţie. Ce nu înţeleg însă nici în Vietnam, nici în Thailanda, este mizeria lăsată în urmă de localnici. Ambalaje aruncate în apă, pe plaje, prin păduri. Păcat. Aici parcă îmi lipseşte paranoia neo zeelandeză legată de campat organizat, pubele ecologice şi aşa mai departe. Adică în Ha Long Bay am simţit că locul este folosit pentru a aduce bani, nu protejat. În plus este cumplit de turistic, cu tot cu frigul de toamnă tîrzie. De aceea nu am înţeles de unde şi pînă unde ghidul o tot dădea cu "swimming". În schimb am insistat cu kayakul şi am primit kayak, la şapte dimineaţa, printre valuri şi vînt, de nu îmi venea să scot capul prin hublou, da' să mă mai echipez de pedalat şi stropit. Dar s-a întîmplat şi asta şi a fost intens. Cafeaua de pe eleganta barcă mi s-a părut mană cerească. Mai ales după noaptea mai mult sau mai puţin dormită din cauză de furtună şi karaoke. Pentru că mare este pasiunea pentru karaoke. Poate prea mare. Pentru că iată ce spune un anonim călător: japonezii au cîteva păcate istorice, printre care karaoke-ul este cu siguranţă unul dintre ele. Dar nu pot comenta pentru că m-am lăsat şi eu dusă de un scurt Hey Jude, înainte ca unul dintre ghizi să se înfierbînte cu un cîntec naţionalist în care tot ce am priceput era "Vietnaaaaaam". Dar asta a fost prima parte. Acum, după o pauză mentală de două săptămîni, pierdută printre insule şi stînci în sudul Thailandei, Hanoi-ul mi se pare o nălucă. În două zile voi fi din nou în Vietnam. În Saigon de data asta. Plonjînd în Apocalypse Now: "Saigon... shit; I'm still only in Saigon... Every time I think I'm gonna wake up back in the jungle. When I was here, I wanted to be there..." Către ce duce acest puzzle călător mă întreb cîteodată.
