3D climbing
Pentru prima oară îl înţelegeam pe Mircea care zicea că s-a mutat în Ton Sai. Pentru prima oară după Noua Zeelandă mă simţeam din nou acasă. Şedeam fără să-mi mai dau jos rucsacul în long tail boat în umbra unui apus apăsător, la lumina culorilor unui soare după furtună. Pentru prima oară îmi căram bagajele cu tot cu papucii de căţărat şi simţeam cum toată dantelăria de stîncă se va surpa peste mine. Ca şi cum copilul blond de lîngă mine îmi simţise tensiunea, mă trezesc cu mînuţa lui fină peste genunchii mei umezi, suspinînd şi înghiţindu-şi lacrimile. Empatic îi spun: It's ok, I'll also miss this place. Cu ochii lui mari şi umectaţi se uită la mine şi îmi transmite o stare de sfîrşit de lume. Într-un fel poate aşa şi este. Cine ştie cînd voi mai ajunge să mă caţăr pe acele structuri tridimensionale, într-un paradis cu oameni ideali, într-o utopie spaţială şi vibraţională. Simţeam cum mă cuprinde un soi de panică, ca şi cum întreg universul ar fi fost susţinut de pilonii de calcar din insula de la capătul lumii numită Ton Sai iar acum se surpa ca o construcţie simulată.
Deocamdată nimic nu se compară în lumea asta cu minutele dinaintea răsăritului în care auzi clincănitul carabinelor spintecînd liniştea răcoroasă de pe malul oceanului din care ies ostentativ stînci imense, stalactite picurînde, timp încrustat în carstic. Cu un zoom in vei vedea că stîncile sînt populate iar la baza traseelor către soare vibrează ca nişte fluturi de o zi căţărători din toate colţurile lumii. Aşa cum stînca te obligă să te legi de celălalt prin coardă, aşa Ton Sai te rupe de realitate. Figura Camilei, brazilianca căţărătoare din insula Koh Ya Noi, cînd a aflat că în Egipt e război civil în condiţiile în care avionul ei era anulat pentru că avea legătură prin Cairo, îmi va rămîne pe veci în memorie. La fel cum tsunami-ul trebuie să fi lovit acest paradis rupt de lume, aşa privirea frumoasei alpiniste părea lovită de o stalactită desprinsă din traseu.
Ton Sai este o bulă într-o bulă. Nu-ţi vine să crezi că realitatea mai există. Dacă Vang Vieng era un fel de telenovelă fantastică, Ton Sai era un fel de Purgatoriu într-o Nirvană musulmano-budistă. Cu toate simţurile ştiam că în Ton Sai aveam să mă regăsesc. Părea că totul mi se potrivea. Şi mie şi sutelor de hipioţi căţărători pierduţi printre stînci şi valuri. Aici noţiunea de "turistic" prindea cu totul alte conotaţii. În primul rînd Ton Sai este un concept. Elitist, exclusivist, dar tot concept rămîne pentru că acesta este locul de întîlnire al celor mai puternici căţărători din lume. Absolut orice legendă a stîncii trebuie să fi trecut cel puţin o data prin Ton Sai. Şi atmosfera este pe măsură. Lume trezită la şase dimineaţa pentru a profita de răcoare şi cîştiga timp în traseu, lume care în loc să alunece pe nisipuri în aşteptarea mesei de prînz se urcă pe structuri imposibile, căutînd perfecţiunea în mişcare, corpuri sculptate de stîncă rulînd timpul pe minusculele străduţe nepavate, copii jucîndu-se de-a echilibristica pe slack line, copii mari făcînd jonglerii, femei gătind, femei masînd... Şi toate astea într-un spaţiu ireal care în fiecare dimineaţă îţi tăia respiraţia. Acest colţ rupt de lume mă făcea să mă întreb ce căutasem în alte locuri. Şi nu eram deloc singura. Pe stînci sau on the rocks, oamenii din Ton Sai trăiesc clipa.
Koh Ya Noi sau Insula din ziua de ieri
După patru zile pe insula Koh Ya Noi, la întoarcerea în Ton Sai aveam impresia că timpul stagnase, alături de feţele cunoscute şi zîmbitoare. Lumea era aceeaşi: Terminatori căţărători, în căutarea spargerii gradelor prin sfidarea gravitaţiei şi a forţei mentale şi musculare, visători nostalgici dependenţi de stîncă, artişti pierduţi în atmosferă, aventurieri în căutarea unei pauze. Mi se părea că sînt din nou printre oamenii mei, pasionaţi de stîncă şi flori, pasionaţi de sfidarea legilor impermanenţei, vibrînd odată cu răsăritul, îndrăgostiţi de etern şi de viaţă. Eram din nou într-o comunitate. Dinainte să ajung în golf, ştiam că mă voi întîlni cu lume cunoscută şi dragă. După un an de pribegit printre străini, eram din nou înconjurată de prieteni. Good for you, Manu, vorba lui Gordon, căţărătorul de 50 de ani din Montreal care părea să nu-şi fi pierdut o secundă entuziasmul pentru viaţă. Şi da, era bine de mine. Stînca era a mea, aveam papuci de căţărat, valurile erau calde, lumea era blîndă şi muzica aproape. Pluteam deasupra istoriei, suspendată la propriu şi la figurat. Vorba unui prieten: "Climbing is fucking addictive, mate. It makes you high, it makes you never wanting to die. " Acum, în Saigon, nu mă pot gîndi decît că aş fi vrut să mă întorc în jungla dintre stînci, în timp ce bătrînul Yahoo bubuie cu ştiri din Australia legate de evacuarea populaţiei din Cairns şi Townsville din cauza unui ciclon de proporţii uriaşe care este prevăzut să lovească coasta statului Queensland, şi aşa bătut de inundaţiile din ultima perioadă. Eram acolo acum două luni, înotînd în lumina dimineţii, cu oameni fumînd joint-uri în aşteptarea unei zile relaxate pe malul mării. Acum lumea privită din Ton Sai părea ceva plantat pe altă planetă. Poate şi de aceea nu mi-am verificat Inbox-ul timp de şapte zile, pînă cînd m-a sunat maică-mea disperată să mă întrebe unde sînt pentru că nu mai dădusem nici un semn de zile în şir. Cîte zile, habar nu aveam. Ştiam că eram în junglă printre stînci, pe malul oceanului, suspendată printre stalactite şi stalagmite care îmi dădeau impresia că fenomenul numit peşteră se răzgîndise şi se hotărîse să iasă la lumină, ca şi cum s-ar fi întors pe dos. Mintea mea nu putea percepea un dezastru în acel loc. Şi totuşi, acum şase ani tsunami-ul a lovit puternic provincia Krabi, ucigînd opt mii de oameni. Stăteam agăţată într-un spit şi încercam să-mi imaginez cît înseamnă opt mii de cadavre faţă de unul singur în cazul în care aş fi greşit ceva la nodul care mă lega de partenerul de stîncă. Dar da, îmi era dificil să mă gîndesc la atrocităţi într-un loc în care nu simţeam decît că plutesc în magia bucuriei de a exista. Doar că existenţei îi cam plac extremele. Venea furtuna. Pentru a cîta oară "it's raining in Paradise".
Ideologia cocoţatului pe stînci
Dar să trecem puţin la lecţia de filozofie care stă în spatele acţiunii aparent iraţionale de a urca pe stînci pentru ca mai apoi să cobori fără a aduce nimic concret cu tine înapoi. Ce îl îndeamnă pe om să-şi rişte ligamente, degete, picioare, cap şi minte pentru a ajunge undeva deasupra? Deasupra a ce? Deasupra unui bine şi rău personal? Deasupra fricilor, anxietăţilor sau pur şi simplu din plăcerea de a fi suspendat şi de a şti că ai ajuns acolo prin declanşarea forţei pure din tine. Ştiu doar ce se declanşează în mintea şi corpul meu cînd "mă dau pe stîncă". Atenţia îmi devine focus pur, forţa musculară se transformă într-o unealtă a minţii, puterea de decizie trebuie să-mi depăşească puterea fricii, adrenalina îmi inundă creierul şi bucuria că am ajuns în top mă face să întorc capul şi să mă minunez de cît de frumoasă pare lumea privită de sus. Şi peste toate aceste gînduri poetice, aud glumele celor de la bază şi îmi vine să rîd de cît de diferită pare de acolo "the meaning of life". Deşi e lume în Ton Sai care se ia foarte în serios legat de căţărat. Pentru unii sportivi a urca pe stîncă şi în grad a devenit un scop în viaţă. Şi pentru că escalada este ceva atît de "addictive" mulţi se pierd total în acest stil de viaţă. Şi eu şi alţii am fost în situaţia în care nu mai făceam diferenţa dintre pasiune şi profesie. Ţin minte că în facultate nu aşteptam decît să vină sfîrşitul de săptămînă ca să mă pot paşaporta direct pe stîncile de pe Valea Cernei. Şi o luasem total razna cu pasiunea pentru stîncă, pînă cînd am ajuns cu piciorul în gips şi în pragul disperării din frica că îmi pierd "antrenamentul". Îi înţelegeam deci pe "Terminatorii" care îşi calculau viaţa în funcţie de programul de căţărat. Asta ca să nu mai punem la socoteală viaţa amoroasă. De aceea majoritatea cuplurilor întîlnite la stîncă sînt cupluri de căţărători. Şi cel mai frumos exemplu a fost întîlnirea cu François, o legendă a escaladei franţuzeşti, care la 68 de ani încă se dădea pe trasee la care eu aş putea numai visa, alături de a lui Chantelle.
Deşi în Ton Sai dai de toate tipurile de căţărători, atmosfera pare ruptă din basme. Soarele nu a răsărit încă şi lumea e deja pe stîncă. În funcţie de umbră, flux şi reflux, lumea se îndreaptă către zonele de escaladă. Pe la prînz se strîng cu toţii pe străduţele prăfuite la mesele pline de mango sticky rice, Pad Thai şi cafele. Fără un plan anume, lucrurile şi lumea par într-un echilibru solid. Pasiunea pentru stîncă îl leagă pe malaezianul din Kuala Lumpur de canadianul din Montreal. Ton Sai, un fel de the last frontier. Aici fără graniţe. Prieteniile făcute "la stîncă" rămîn prietenii solide, fără ca vreunul dintre parteneri să fi făcut ceva special. Totul e însă să se ajungă la acelaşi consens. De aceea poate auzi cel mai des Alle! în loc de Come on!, asta ca să priceapă toată lumea despre ce este vorba.
Printre cafenele din bambus te pierzi în "zilele de odihnă" cum se spune la zilele în care nu caţeri, în timp ce seara gaşca se strînge pentru jonglerii cu foc, un joint şi o bere. Infuzată de stîncile care sfidau legile geologiei, simţeam o forţă inexplicabilă care fără puţin ajutor m-ar fi ţinut acolo pentru cine ştie cît timp. Dar aveam viză pentru două săptămîni şi realitatea asta mă făcea să-mi amintesc de locul meu în acea schemă şi să îmi revin pentru că mai era ceva drum de colindat şi un avion de prins către casă. De aceea am şi dat cu băţul în propria baltă. Realitatea mea nu se potrivea îndeajuns cu utopia de Ton Sai. Eram prea ancorată. Şi poate prea laşă.
Într-o zi, sfidînd legile irealului, am reuşit să evadez din atmosfera de Woodstock din Ton Sai, am ajuns şi pe o insulă. Koh Yao Noi, sau "little, long island". Acolo am stat la Danny, un thailandez care vorbea cu accent de Bombay, purta ochelari de surfer şi seara, fuma încontinuu şi avea inele cu turcoaz pe fiecare deget de mă întrebam cîteodată cum de nu îi cedează ligamentele de la atîta presiune. Şi el se căţăra, dar numai "deep water soloing". Legat de "deep water solo", adică căţărat fără coardă şi sărit direct în ocean de la cîţi metri te ţine braţul să urci, această practică este specifică zonei Krabi. Dacă te ţine. Pentru că de obicei se ajunge pe stînci de peste 30 de metri şi dacă eşti un bun căţărător, poţi ajunge în top uşor. Doar că partea dură vine cînd îţi dai seama că ai sub tine 20 de metri în hău şi nu-ţi prea vine să-i dai drumul prizei de care îţi atîrnă genunchii care au început să-ţi croşeteze necontrolat, ca să folosesc un pic de slag de-al casei. Cu toate că pare o chestiune foarte sigură, poveştile legate de accidentele din timpul plonjării greşite în apă nu sînt puţine. Auzisem de căţărători care aterizaseră cu faţa, cu umărul, cu spatele, cu ochii deschişi, etc, etc, şi care fuseseră "scoşi din ecuaţie" pentru ceva vreme după mica aventură de căţărat fără coardă şi aruncat de la 20 de metri în valuri. Dar pentru unii pare plăcerea supremă. Cui nu-i place să se joace? Mai ales cu viaţa. Pentru că dacă nu eşti fan adrenalină, poţi sta relaxat la Danny în hamac. Ceea ce unii şi fac şi rămîn acolo cu săptămînile.
Ce am descoperit însă în Koh Yao Noi a fost însă altceva, foarte preţios de altfel. O comunitate. Puternică. Căţărători din State, Australia, Franţa, din zonele cele mai renumite din lume, erau adunaţi aici, izolaţi de lumea exterioară, mult mai intens decît în Ton Sai. Pentru că dacă în Ton Sai se ajunge lejer cu barca, în Koh Yao Noi ai o singură barcă pe zi, şi pe aceea o poţi pierde lejer, ceea ce ni s-a şi întîmplat. În Koh Yao Noi am plănuit să stăm două zile şi am rămas cinci. Jean-Luc şi soţia sa cu care am făcut picturi pe textile erau acolo de o lună şi nicicum nu se hotărau se plece. Eu eram înnebunită de acel loc. Dacă nu te căţărai puteai picta baticuri cu ceară şi culori (tehnica este genială şi constă dintr-un fel de stilou cu ceară care înseamnă conturul în care mai apoi vei turna culori şi apă), dacă nu pictai puteai merge la sesiunile de yoga iar dacă nici una nici alta, puteai închiria un scooter sau un kayak pentru a-ţi găsi calea. Asta ca să nu mai adaug că într-o după-masă ploioasă am stat la machiaj cu femeile musulmane care m-au aranjat ca pentru nuntă, nu alta. Sentimentul că pluteşti pe scooter în junglă, cu coarda pe umăr, în căutarea locului şi a stîncii nu se compară cu nimic pe lumea asta. Grandiosul din simplitate şi o prăjitură pe malul oceanului la reflux. Putain, c'est dure la vie, vorba colegului de traseu.
Puterea magneziului şi a orezului lipicios
Buricele degetelor mi se dezintegrau de la arsura magneziului şi a stîncii aderente cu care mă luptasem în acea dimineaţă, muşchii îmi erau o povară, degetele maltratate de papucul nou de căţărat îmi erau străine de corp şi zgîrieturile de pe braţe îmi erau una cu vînătăile de pe genunchi. Cu privirea pierdută în zare aveam revelaţia fericirii. A good climbing day, mates! Şi a doua zi o luam de la capăt, cu întîlnirile la cafeneaua din sat, cu pacheţele de orez lipicios şi mango învelite în frunze de banan. Cine îi putea blama pe căţărători că erau rupţi de realitate? Nu eu, cu siguranţă, pentru că venise ziua plecării şi era să pierdem barca deşi ajunseserăm cu un sfert de oră înainte. Total pe altă planetă. Eram în port şi nu văzusem barca pentru că eram ocupaţi cu pozatul apusului. Artişti cu muşchi, sau? Alături de o/un ladyboy barca expres ne purta prin furtună înapoi în Ton Sai. Acolo ne aşteptau oameni care erau la ei acasă. Ton Sai era home pentru ei. Şi pentru o săptămînă fusesem şi eu acasă. Acasă în Ton Sai. Soarele apunea, eram la restaurantul indian la un pahar acid de vin şi aşteptam să se strîngă oameni pentru a umple barca care avea să mă aducă înapoi în Ao Nang. Ticăitul începutului sfîrşitului. Iau ultima îmbucătură de naan, îmi iau rămas bun de la oameni dragi şi las în urmă imaginea care îmi sacada bătăile inimii. Eram praf cu tensiunea. Creierul mi se scurgea, nisipul îmi inunda inima. Ieşeam din bulă. Stîncile se îndepărtau, timpul îşi relua scurgerea, copilul blond nu mai plîngea. Huruitul bărcilor cu motor era singura certitudine că existam.
În ultima zi în Ao Nang merg la masaj pe malul mării. Ultimul masaj thailandez. Fata are 22 de ani şi are grijă de mine ca de propriul copil. Sînt ultimul client. Îmi oferă fructe şi mă ia de braţ. O întreb: You muslim? Ea îmi răspunde: No, me Buddist. Ne privim ca la final de lume. De parcă lumea mai conta.
Zbang! Şi gata. Zbor smooth as silk cu Thai, zbor la apus cu Air Asia. Înapoi în Vietnam. Acum în Saigon. Getting softer, waiting for a mission...