"This is the end, ta-ta-tam, beautiful friend, the end..." Asta era tot ce îmi putea genera mintea în timpul zborului către Saigon: vocea lui Jim Morrison transpusă pe imaginea junglei în flăcări. Aşa-i cînd te uiţi la filme. Unele locuri devin legendă, indiferent de motive, şi unele oraşe devin sonorităţi propagate la infinit. Saigon sau Ho Chi Minh City cum a fost redenumit oraşul după cucerirea comunistă, este unul dintre acele locuri pe care războiul le-a făcut celebre. În harababura creată în timpul războiului din Vietnam Francis Ford Coppola a făcut un fel de ordine în haos cu a sa capodoperă Apocalypse Now. Dacă nu, a creat şi mai mari confuzii. Oricum ar fi, Saigon are o conotaţie obsesivă în capul meu. Probabil trebuia să ajung şi aici pentru a scăpa de ea: obsesia de a aştepta "a mission", obsesia de a vorbi prin replicile personajului Willard cu care unii ne identificăm la modul cel mai bizar. E ciudat cum arta a făcut din războiul din Vietnam o modă. Doar că războiul nu are nimic "cool". De aceea ar fi bine să privim lucrurile mai îndeaproape. Deci iată încă o replică genială (sic!) şi promit să închei cu poveşti de acum treizeci de ani: "Well, you see, Willard, in this war, things get confused out there. Power, ideals, the old morality, and practical military necessity. But out there with these natives, it must be a temptation to be God. Because there's a conflict in every human heart, between the rational and irration, between good and evil. And good does not always triumph." Pentru mine Saigonul şi delta Mekongului erau proiecţia imaginaţiei unui regizor. Oare cum arăta realitatea? Şi zbang! Am pornit pe drumul propriu către Saigon.
Chuc Mung Nam Moi sau La mulţi ani pe vietnameză
În cel mai populat oraş din Vietnam, cu o zi înaintea anului nou vietnamez. Anul pisicii. Flori peste tot. Chiar şi pe avion vietnamezul de lîngă mine căra un buchet imens cumpărat în ultramodernul Bangkok Airport. Sînt demenţi vietnamezii legat de decoraţiuni. Ornamente florale ireale, ikebana, bonsai de toate mărimile şi culorile, bonsai cu flori, peşti ornamentali de te gîndeşti că s-au născut pentru a înota pe un podium acvatic. Vînzători ambulanţi de baloane cu heliu, mingi cu luminiţe, shopping mall-uri strălucitoare. Şi o căldură năucitoare. După Krabi şi Hanoi îmi era puţin groază să mă întorc în Vietnam. Dar cum viza de Thailanda expira cu viteza luminii, nu prea aveam de ales. Şi oricum, îmi doream mult să văd pe viu Saigonul, altfel aş fi rămas toată viaţa cu Intro-ul din Apocalypse Now în cap şi cu figura lui Robin Williams strigînd Goooood moooorning Vietnam! Aşa măcar aveam să ştiu o treabă. Şi culmea, a fost mai bine decît mă aşteptam. Încă de la aeroport, aerul de Saigon e mai lejer decît în Hanoi. Deşi poate pentru unii asta ar părea o blasfemie, trebuie să recunosc să îmi pica bine faptul că Saigonul părea un oraş mai capitalist decît Hanoiul cu care comparam inevitabil. Părea un loc mai facil iar după şocul de relaxare din sudul Thailandei, chiar nu mai aveam nervi de un Hanoi Reloaded. Aşa că Saigonul a devenit un loc cel puţin suportabil, cu tot cu nebunia petrecerilor de Noul An vietnamez. Eram încă cu mintea la stîncă şi la ocean, dar nu aveam timp să rămîn pe vecie ancorată în nostalgic. De aceea Saigonul a picat la fix. În prima seară îmi simţeam creierul ars şi cum restaurantele japoneze par să fie din partea casei, ne-am oprit la un pripit sashimi care a devenit o corabie cu mai mult peşte crud decît am mîncat vreodată la un loc. Am plecat de acolo năucită de savoarea cărnii crude. Măcar aici nu se mîncau cîini. Pentru că în Saigon totul părea puţin pe dos faţă de Hanoi. Aici cîinii spălaţi şi pieptănaţi în ajunul anului nou par să ocupe un loc de cinste în casa cetăţeanului saigonez. În Hanoi singurii cîini pe care i-am văzut erau într-o cuşcă pe un scooter din care am dedus că erau sortiţi restaurantului. Şi culmea, circulaţia părea aproape suportabilă aici, deşi toată lumea zicea că Saigonul e şi mai dement decît Hanoi în materie de haos în trafic. Dar probabil din cauza sărbătorilor, majoritatea erau plecaţi pe la casele lor, lăsînd puţin şoselele în pace. Astăzi însă am aflat de ce în Vietnam majoritatea populaţiei circulă cu scooterele. Pentru că taxele la maşini sînt de 200%. Cu aşa taxe cred că aş prefera o caleaşcă.
Viaţa în subterană: Tunelurile de la Cu Chi
În dimineaţa asta am fost la tuneluri. Cu Chi Tunnels, o reţea imensă de tuneluri folosite în timpul războiului din Vietnam de către ofensiva Viet Cong. Nu ştiam la ce să mă aştept, dar orice legat de război părea un "must see", deşi după Ton Sai totul părea să aibă o notă agresivă. Cu toate astea mi se părea că organismul, puţin atrofiat în simţuri de la atîtea modificări extreme de atmosferă se obişnuise cu acceptarea. Oricît de dură mi se părea intrarea într-un spaţiu profund turistic, cu grup organizat, eram calmă. În faţa oficiului de turism (un rău necesar) eram puşi pe bandă rulantă. Probabil că toată lumea optează pentru această variantă de a vedea tunelurile pentru că este cea mai ieftină şi fără bătăi de cap. Deci am vrut tuneluri ale gherilelor de rezistenţă, am avut parte de tuneluri şi poveşti cînd propagandistice, cînd macabre, cînd impresionante legat de ingeniozitatea vietnameză. Ghidul însă părea rupt dintr-o comedie muzicală. Pe autobuz începuse să ne cînte de anul nou şi pentru că avea o voce destul de lucrată se aştepta la mai multă atenţie, dar cum lumea părea puţin adormită şi amorţită, nu era foarte receptivă la charisma ghidului. Doar că mintea mea nu înţelegea cum ar fi trebui să se simtă legat de acest war tourism. Pentru că în jurul acestor tuneluri fusese dezvoltată o întreagă industrie. În plus era foarte propagandistic şi anti-american, oricît ar suna de îndreptăţit să fie aşa. Ghidul lua însă lucrurile mult mai lejer, ca şi cum războiul ar fi fost o chestiune care ţinea mai mult de glume gen Monty Python decît de bombe şi cadavre. Dar oricum ar fi fost, un lucru era sigur. În toată nebunia declanşată, acei oameni au găsit o modalitate de a supravieţui şi de a contraataca, prin nişte mijloace primitive dar foarte ingenioase. Era absolut hilar cum au reuşit să fenteze sisteme militare mult mai sofisticate: foloseau capcane de Ev Mediu, dar se pare că acestea erau foarte eficiente în cazul eliminării inamicului, cum spunea crainica din documentarul alb-negru proiectat pe ecranul din bungalow-ul cu hărţi despre sistemul de tuneluri. Erau copii mici pe scăunele de lemn, oameni în vîrstă, călători en gros cum eram noi, uitîndu-ne la "actele de vitejie" ale "this soft girl who killed 16 american soldiers". Mă întrebam dacă în acea demenţă mai ştia cineva cu adevărat care erau coordonatele luptei de gherilă. Dar da, oamenii din Cu Chi ştiau pentru ce luptau: pentru satul şi teritoriul de care le depindea existenţa. Şi pentru asta au săpat tuneluri în care se ascundeau ca nişte fiinţe ale întunericului ziua, urmînd ca noaptea să iasă la lumina lunii pentru a lupta.
Totuşi, după toate poveştile macabro-amuzante ale ghidului "you enter here and you become spring roll, ha, ha", a venit momentul intrării efective în tuneluri. Deşi eram relaxată şi fără stres de încăperi închise, de cum am intrat în anticamera tunelului de cîţiva metri doar, m-a lovit un miros de mucegai şi o stare de inconfort psihic. M-am forţat totuşi să intru. Puteai intra numai mergînd pup cum s-ar zice, în timp ce în urma ta veneau alţi turişti curioşi de senzaţia de a fi într-un spaţiu strîmt. După un minut de avansat am avut certitudinea grotescului situaţiei şi dorinţa de a ieşi s-a manifestat fără a mă putea opune raţional. Simţeam energia macabră a locului iar faptul că trebuia să merg în pasul piticului într-un loc în care acei oameni se ascundeau ziua de teama bombardamentelor m-a dat peste cap. Am încercat să analizez rapid situaţia. Îmi dorisem să intru în tuneluri. Mă puteam forţa puţin. Dar nu. Nu îmi doream să fiu acolo. Sinele îmi comanda: Nu vreau să fiu aici. Nu mă supune gratuit la asta. Era sinistru şi nu era deloc "cool" pentru mine să fiu acolo. Nu era claustrofobie, nu era teamă de spaţii înguste, era doar absurdul situaţiei şi certitudinea că războiul e cel mai grotesc lucru de pe lumea asta. Citind cartea Understanding Vietnam, scrisă de un american, înţeleg că pierderile au fost de ambele părţi de proporţii monstruoase: "We spent many bilions of dollars in a losing cause that divided us as a nation, battered our self-esteem, and eroded our confidence in both the morality and the effectiveness of our foreign policy." Singurii care au avut ceva de cîştigat din acest război au fost probabil traficanţii mondiali de armament. Pentru că acolo, în lumea armamentului nu există graniţe sau teritorii. Acolo există doar profit. Şi atîta timp cît în lume se va găsi ceva de împărţit, conflictul va fi încurajat pentru că prea e profitabil. Şi tot aşa, pînă cînd lumea va apune, sufocată de propriile orgolii. Revenind la orgoliu, odată intrată în tuneluri, am simţit că viaţa e prea frumoasă la suprafaţă, şi cu toată jena de rigoare, am cerut întoarcerea la lumină. Iar la lumină se auzeau împuşcături de turişti care învăţau să tragă cu puşca. Sinistru. Ce căutam acolo? Un lucru însă am aflat despre mine în acel moment: că nu voi supravieţui în subterană. Deşi americanul Johnattan mi-a dat temă de casă pe interzisul Facebook: Your mission is to go to Cu Chi tunnels, cred că trebuie să trec acest lucru la capitolul "nunca mas". Noroc cu ghidul care parcă părea pe ecstasy: "Come, my family. Let's go back to Saigon. I love you all." Pff, ce zi, ce teatru absurd.
Arta războiului?
Întorşi în Saigon, m-a lovit puternic nevoia de a simiţi artă. După toate poveştile despre război şi lupte de gherilă, simţeam nevoia acută de a mă întoarce la ceva frumos. Aveam nevoie de estetic, mai ales într-un oraş total inestetic ca Saigonul. Şi am dat pînă la urmă de Fine Arts Museum, după ce am întrebat doi taximetrişti, un şofer de scooter, un biciclist şi două vînzătoare de fructe. În muzeu, linişte totală. Soarele trecea printre grilaje, sălile erau pustii, lucrările erau monumentale. M-am aşezat pe o bancă. Culorile îmi penetrau pielea şi pulsul mi se liniştea încet, încet. Briza serii îmi calma pielea lipicioasă şi tot universul părea să îşi regăsească echilibrul. Make art, not war. Concluzia mea dintr-o cafenea, încă aşteptînd o misiune. Cambodgia se numeşte ea.
