Aducând la suprafaţă partea ţigănească din mine

Colegii mei de la universitatea Vanderbilt, unde studiez ca bursieră Fulbright, vorbesc de ţigani / romi mai mult decât în 2009. Mi-ar fi plăcut ca acest lucru să se fi întâmplat datorită mie, dar de fapt este rezultatul recentelor expulzări ale romilor din Franţa. Guvernul Sarkozy a iniţiat un program de desfiinţare a taberele locuite de romi cât şi deportarea acestora înapoi în România şi Bulgaria.
 
Nici măcar nu trebuie să mă uit la televizor sau să citesc ziarele ca să aflu despre ce este vorba. E nevoie doar să îmi deschid e-mailul ca să găsesc o mulţime de articole pe care mi le trimit prieteni din toată lumea. Asta pentru că, în urmă cu patru ani, am vorbit pentru prima dată despre identitatea mea romă.
 
Am crescut într-un oraş mic din sudul României ştiind că sunt de origine romă, dar fără să vorbesc limba romani şi având un stil de viaţă tipic românesc. Auzind că ţiganii sunt murdari, ignoranţi şi necinstiţi, mi-am promis ca eu o sa fiu exact opusul lor: demnă de încredere, educată şi acceptată.
 
Ani mai târziu, în Statele Unite, când un prieten mi-a spus că îi lipsesc nişte bani, m-am simţit imediat acuzată, chiar dacă el doar îmi povestea ce i s-a întâmplat. Chiar şi după ce şi-a găsit banii, nu am avut linişte până nu i-am explicat motivul reacţiei mele: am recunoscut atunci că sunt nu numai româncă, dar si de etnie romă.
 
Pentru mult timp, mi-am ascuns identitatea ţigănească şi am evitat să mă gândesc la asta sau să le povestesc prietenilor mei. Visul meu din copilărie a devenit realitate şi nu am fost percepută că "unul dintre ei". A fost nevoie de un incident, de furtul unor bani, ca să mă determine să îmi recunosc identitatea.

Evenimentele recente din Franţa îmi dovedesc încă o dată că am avut motive întemeiate în copilărie să îmi ascund rădăcinile. Dacă eşti etichetat ca ţigan înseamnă că nu eşti demn de încredere, nu eşti educat şi, cel mai probabil, familia ta se ocupă cu tot felul de activităţi ilegale. Înseamnă să trăieşti cu teama că poţi fi acuzat de furt în orice moment, indiferent cine eşti şi cum te comporţi.
 
Romii au trăit în Europa timp de secole. În general au fost ignoraţi, iar din când în când s-a încercat să se scape de ei pentru că "nu erau la fel ca şi ceilalţi". Aceştia au fost omorâţi, torturaţi, umiliţi, asimilaţi forţat si obligaţi să îşi nege cultura. La fel ca evreii, ţiganii au fost persecutaţi de nazişti din motive rasiale şi se estimează că au fost ucişi 250.000 dintre ei.
 
Chiar şi într-o Europă modernă, într-o lume globalizată, stigmatizarea şi discriminarea nu sunt fenomene rar întâlnite ci din contră, o realitate zilnică. Discriminarea romilor continuă pe tot continentul, în Italia, Ungaria, Irlanda, România, Bulgaria dar şi în alte ţări. Comunităţi de romi sunt arse, copiii sunt excluşi din şcoli si trimişi la cele pentru elevi cu nevoi speciale, iar adulţii au dificultăţi la angajare.

Poate că noi, europenii, aveam nevoie de "incidentul francez al expulzării" pentru a aduce la lumină faptul că Uniunea Europeană are şi o parte ţigănească şi că ar trebui să înţelegem mai multe despre aceasta nouă latură a identităţii noastre. Cu 12 milioane de romi care locuiesc în toate colţurile Europei, care influenţează şi sunt influenţaţi de comunităţile vecine, romii formează cea mai mare minoritate etnică de pe continent.

Dacă ar exista un stat al romilor, ar fi al nouălea ca mărime din Uniunea Europeană. Nu putem scăpa de ţigani fără să distrugem setul de valori şi principii fundamentale ale UE. Criza din Franţa este ca un incident medical acut, în care ignorarea bolii nu este o soluţie. Problema din Franţa ameninţă sănătatea întregii Uniuni. Este o urgenţă medicală care a fost neglijată prea mult timp şi care acum are nevoie de tratament.

Este greu să accepţi o parte din tine despre care nu ştii mare lucru. Şi cine vrea să accepte o latură stigmatizată, care creează atâtea probleme?

Dar excluderea, negarea, expulzarea şi deportarea sunt dăunătoare dintr-un motiv foarte simplu: această parte ce ne aparţine nu va dispărea doar pentru că nouă nu ne place de ea. Va rămâne în ghetouri şi în comunităţi mai puţin dezvoltate şi va crea probleme până când noi, europenii, vom înceta să jucăm ping-pong cu romii (fenomen numit migraţie, de obicei forţată a acestora, sau, pentru cei fascinaţi de ţigani, "cultură nomadă") şi ne vom asuma pe deplin responsabilitatea faţă de această provocare comună.

Haideţi să nu ne prefacem că problemele Uniunii Europene cu romii sunt recente ci, mai degrabă, să acceptăm că interesul nostru este unul recent. Decât să fim prea dramatici cu privire la incidentele din Franţa, mai bine am privi situaţia ca o trezire dureroasă la realitate, aducând la lumină ceea ce până acum a fost ascuns într-un dulap închis. Este momentul să fim deschişi, să înţelegem cu adevărat ce se întâmplă cu romii şi să privim dincolo de etichete şi stereotipuri.

De când mi-am acceptat identitatea etnică, nu îi mai văd pe romi ca pe nişte străini şi nici nu mai încerc să mă conving că "nu am nimic în comun cu aceşti oameni". Din contră, acum sunt "unul dintre ei". Acest lucru mi-a dat mai multă putere decât mi-aş fi imaginat vreodată.

În acelaşi mod prevăd, poate datorită "genelor vizionare", transformarea identităţii europene de la o configuraţie cu graniţe şi regulamente la o toleranţă autentică a tuturor oamenilor care împart acest continent.

(Versiune românească a unui text apărut în New York Times, 2 noiembrie 2010.
Cristiana Grigore este bursieră Fulbright la Vanderbilt University în Nashville, Tennessee.)