Netrăind aventuri, scriem despre cum scriem

O vreme am lucrat la o editură de reviste de informatică, eram singura femeie şi aveam un şef american, astfel că mailurile mele începeau invariabil cu hi, guys! Şeful venea din Nevada o dată la trei luni, ne aşezam împreună la calculator şi cum avea un păr lung până pe piept, îi curgea pe taste, iar pletele mele nu erau mai prejos, când tastam mai prindeam câte un vârf din părul lui, iar el din părul meu, ne trăgeam unul pe altul de păr. Mă întreb cum ar suna dacă aş scoate partea din mijloc, şeful venea din Nevada o dată la trei luni, ne aşezam împreună la calculator şi ne trăgeam unul pe altul de păr.
 
Lucrasem atâta vreme fără să am vreo hârtie, dar acum trebuia să merg să dau examenul de traducător. Trebuia să mă pregătesc puţin. Mi-am luat laptop-ul cu mine şi tot drumul până la Bucureşti am scris o poveste SF. Vagonul era gol, luxos şi cald, şi aş fi putut să dorm liniştită, dar cheful de povestea aia era prea mare. Am coborât pe la şase dimineaţa din tren şi am constatat că ori ghetele, ori picioarele îmi erau mai grele decât le ştiam. Am băut o cafea la un chioşc de pe peron. Am trecut prin mulţime evitând taximetriştii care îi îmbiau pe călătorii proaspăt coborâţi din trenuri. Am ieşit în staţia de taxiuri şi am ales un taxi în care şoferul moţăia. "Săru'mâna, domnişoară, unde mergem?" "Pe Toamnei, vă rog! Dar spuneţi-mi vă rog cam cât mă costă până acolo?" "Păi nu ştiu, a zis el ursuz, nu ştiu!" "Dar aşa, aproximativ..." A dat din umeri şi mai ursuz: "Cât o s-arate ceasu'". Mi-am zis: "Ehei, omul e pus să-şi facă şi el un bacşiş, aşa cu noaptea în cap."
 
M-am urcat, iar taxiul a întors repede pe un bulevard. Am rămas un moment privind cerul brăzdat de dâre roz, conştientizând tăcerea oraşului la ora aceea, se auzeau doar roţile maşinii frecându-se de pavaj. "Mergeţi la doctorul ăla, la vindecător?" "Nu, la Centrul de Cultură, am de dat un examen." "Nu ştiu, n-am auzit de centrul ăsta, toţi câţi i-am dus acolo, i-am dus la doctor." Am trecut pe lângă o biserică şi el şi-a făcut o cruce mare, mi-am făcut şi eu vreo două, "Of, iar s-au scumpit toate, să ştiţi, că şi taxiul, la firma noastră s-a scumpit rău, n-am avut încotro, ne-au obligat să le scumpim." "Da, toate s-au scumpit", am mormăit eu cu ochii la drum. "Aţi mai fost pe strada asta?" "Da, desigur", m-am grăbit eu să zic, deşi nu mai fusesem. Încă o biserică, încă o cruce, şi el şi eu. "Să ştii, domnişoară, că e foc de scump, e 3,50 lei kilometrul", "Ei", am zis eu, "nu-mi place să mă stresez înainte de examen, cât e atât e... Câteva bulevarde şi am ajuns... Cât vă datorez?" "65." "65? De unde 65?" "Păi sunt doişpe kilometri până aici, domnişoară..." "Doişpe kilometri? Vreau să văd ceasul!" A aprins ceasul şi pe el scria 87. "Nu vă speriaţi, nuuu, nu e chiar atât, asta e cu tot cu călătoria de dinainte! Numa' 65!" Mi-am deschis rucsacul, am scos două hârtii de 10 şi i le-am aruncat în nas. "Mai mult de atât, în nici un caz nu costă, asta să vă fie clar!"
 
Am coborât din maşină şi am traversat prin spatele maşinii spre clădirea centrului, el a întors în trombă cu scrâşnet de roţi şi a ţâşnit prin spatele meu, a oprit şi a strigat cât a putut de tare: "Domnişoarăăă, să dea Dumnezeu şi toţi sfinţii să pici examenul, asta meriţi, m-ai nenorocit, domnişoară, să pici, să pici!" Am intrat în clădire şi m-am aşezat pe un scaun de lângă ghereta portarului. Mă uitam spre uşă dacă nu cumva vine după mine. Tremuram de nervi, chestia mă luase cu totul prin surprindere, deşi regăseam Bucureştiul pierdut, în care astfel de lucruri erau la ordinea zilei. Numai că, din păcate, plecând de atâta vreme de acolo, mă dezobişnuisem, atâta tot. După câteva minute, văzând că nu apare nimeni pe uşă, am răsuflat uşurată şi i-am povestit portarului şi unei fete care venise din Sibiu, cu noaptea în cap, şi citea cocoloşită în cojoc, în ghereta portarului, la cald. Era foarte frig. S-au distrat. "Staţi puţin, am să întreb pe cineva care vine de la gară cât costă, chiar sunt curios." În douăzeci de minute a aflat. A venit râzând. "Ştiţi cât costă? 8 lei şi ceva."  Atunci m-am gândit că omul fusese plătit foarte bine, chiar la 3,50 kilometrul.
 
Am încercat să uit de incident, am stat de vorbă cu fata din Sibiu. "Te-ai uitat pe testele din anii trecuţi?" "Nu." Am aflat că exista şi o carte cu teste. Bun. Am intrat în sală într-un frig nesuferit şi am primit colile. "Dicţionarele explicative nu sunt permise", ne-au anunţat cei ce ne asistau. Cu o zi în urmă cumpărasem un dicţionar englez-englez voluminos, Penguin, de care eram foarte încântată, cărţile Penguin mă fac să mă ling pe buze, sunt editate grozav şi miros grozav. Am întrebat dacă era cazul să predau singurul dicţionar pe care îl aveam. Da, era cazul. În acel moment urările taximetristului mi-au răsunat în urechi. Am început să scriu pe ciornă. Era despre protocoalele tcp, tranzacţii de date şi reţele. Scriam foarte greu, nu mai scrisesem atât de mult cu mâna de vreo zece ani, pur şi simplu uitasem să caligrafiez literele, mă mişcam ca melcul. Am terminat ciorna şi am mai cerut una. Omul de la catedră ne-a atenţionat că e timpul să trecem pe curat dacă vrem să şi terminăm. Dar eu scriam încă pe ciornă. Scriam cât puteam de repede, când au anunţat că mai sunt trei minute mai aveam de transcris patru fraze. Atunci am realizat că am pierdut vremea scriind pe ciorne. Am încercat să scriu mai repede, să mă autosugestionez că am timp, că în mod normal voi putea scrie frazele acelea în trei minute, că o secundă totuşi e mai lungă decât ni se pare, dar degeaba. Undeva pe fundal mi se derulau taxa pierdută, efortul dus de râpă, şi felul în care începusem ziua. Mâinile îmi tremurau atât de tare că nu mă ascultau, deveniseră nişte vietăţi care se mişcau independent de mine, înjurând îngrozitor, în sinea mea, mişcam pixul şi scoteam nişte hieroglife din care nici eu nu mai puteam descifra cuvântul proaspăt scris.
 
Când au zis gata, aduceţi lucrările, am mai scris trei sau patru cuvinte sub privirea mânioasă a supraveghetorului şi am apăsat pixul mişcându-l într-o parte şi în alta într-un punct mare, apoi am predat foaia. Nu mai aveam chef de nimic, aveam în plan să vizitez un magazin, dar am lăsat pe altă dată. Am intrat doar şi am cumpărat un lego-barcă pentru băieţelul meu.
 
Când am ajuns acasă, mi-am dat seama că-l uitasem în tren sau pe undeva. Ştiam că-l desfăcusem într-o pizzerie să mă uit la el. Nici nu trebuia altă încheiere a călătoriei. Era cea mai potrivită.
 
Ei, acum însă mai trebuia să văd şi rezultatele, şi asta era mai rău decât examenul. Am găsit pdf-ul cu rezultatele, şi am resimţit toată nervozitatea de atunci, spaima că voi plăti pentru tupeul meu, urările, dicţionarul meu Penguin departe de mine, sub coatele supraveghetorului... Am apăsat pe shut down. Lasă, mi-am zis, mă uit luni, măcar să am un weekend liniştit. În următoarele minute, îmi zgâlţâiam băieţelul şi-i dădeam palme uşoare. Îl luasem. Peste o oră, căutând mai bine în rucsac, am găsit lego-ul, într-un compartiment pe care nu-l observasem, rucsacul meu roşu ca focul era o achiziţie nouă de care eram foarte încântată. Am scos lego-ul şi am asamblat împreună o barcă roşie, cu catarg, vâsle şi piraţi. Barca l-a dat gata pe băieţel. Mai ales că a putut să-i echipeze pe piraţi cu săbii şi cu vestitele pălării negre cu cap de mort.