Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei de mai jos, imaginați o poveste pe maxim trei pagini. / Libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere.
Iadeș
Dragoș Duțulescu
- Când vom ajungem acasă, te vei închide la tine în cameră și, pe un caiet nou vei scrie: "Nu o să îmi mai mint părinții!". Faci asta de o sută de ori. Poate așa o să îți intre bine în cap și, pe viitor, nu o să ne mai minți, mă, nemernicule. Ne rupem spatele să îți oferim ce alții poate nici nu visează, iar tu îți bați joc de asta. Nu știi să apreciezi nimic din ceea ce ai.
Am deschis ochii buimac și ușor confuz. Nu era prima dată când mi se întâmpla să mă trezesc cu vorbele astea în minte. Îmi sunau atât de proaspete de parcă tata abia ce mi le răcnise la ureche. Adevărul este că atunci când sunt stresat de o nouă lansare sau de un concurs la care particip, chiar dacă am suficient de multă experiență, încă mă mai visez în ziua aia, din clasa a treia, când am fost scos în fața clasei de tata. Tata a rugat-o atunci pe învățătoare să-l lase să-mi dea o lecție. În 1983, chestiile astea nu erau ceva cu totul neobișnuit. El a vrut să-mi dea o lecție pentru că îi mințisem. O lecție în fața colegilor. Le spusesem alor mei că după ce s-au terminat orele am stat la cursuri suplimentare de mate. În schimb, eu fusesem la joacă cu alți copii pe șantierele blocurilor care erau încă în construcție în noul cartier al Tineretului.
- Copii, a spus tata după ce m-a scos în fața clasei, colegul vostru Augustin Deleanu este un mincinos. Își minte părinții și nu îi respectă. Uitați-vă la el. Ăsta este adevăratul Augustin Deleanu.
Ceva s-a întâmplat cu mine atunci. Rușinea atât de apăsătoare m-a făcut să-mi doresc să dispar cumva. Sau poate să mă dedublez și să las copilul îndrăzneț, plin de energie și culoare să rămână blocat în umilință, acolo, în fața clasei și să trimit acasă un altul, mult mai nesigur și mai temător, cu capul plecat și speriat de libertate. Pentru mine a fost ca într-un joc de iadeș pe care l-am jucat cu tata și în care am pierdut. Osul acela în formă de furcă s-a rupt, iar eu, ținând în mână partea cea mai mică a acestuia, mă uitam neputincios cum tata își striga victoria cu zâmbetul pe buze: Iadeș.
Stăteam cu capul în pernă și cu ochii închiși, încercând să trag de timp și să-mi spun că a fost, pentru a nu știu câta oară, doar un vis. Trecutul are legătură doar cu vechiul Augustin Deleanu, cel care a decis să rămână blocat acolo, în fața clasei, pentru a-l lăsa pe actualul Augustin Deleanu să aibă succes.
Este un succes pe care eu, artistul fotograf a cărui estetică minimalistă și alb-negru a contrariat lumea fotografiei contemporane, nu mi l-am dorit. Eu am vrut doar să fiu o oglindă care să-i ajute pe ceilalți să se descopere, să se înțeleagă. Expozițiile mele au fost doar cu instantanee ale mimicilor subtile ale unor fețe de oameni. Oameni oarecare, oameni pe care am încercat să-i surprind și să-i dezbrac de alter-ego-urile cu care ieșeau în lume. Azi, într-o lume în care fotografia color este la-ndemâna oricui, eu cred cu tărie că lipsa culorilor le permite privitorilor să își proiecteze propriile trăiri, direct pe chipul surprins în fiecare dintre fotografii.
- Ești treaz, iubitule?, am auzit de pe hol vocea mereu plină de optimism a Iuliei care probabil venea să mă întrebe dacă vreau să-mi pregătească o cafea. Nu știu cum de mă mai iubește femeia asta. Sunt mereu plecat în căutare de subiecte pentru expozițiile mele, iar când sunt acasă cu ea și cu Nora, pare că sunt tot plecat. Mintea mea este mai mereu preocupată să descopere posibile scăpări în tot ceea ce fac, scăpări care, dacă ar fi descoperite de altcineva, ar putea genera dezastre pentru mine și pentru ele.
- Da, m-am trezit de ceva vreme. Iar am visat aiurea și parcă îmi vine să mă culc la loc și să visez ceva mai frumos.
- Haide că te alinți. Ridică-te, spală-te pe dinți și dă-ți cu apă rece pe față și o să vezi că și azi poate fi o zi minunată. Te aștept jos, la cafea. Hai că s-a trezit și Nora și poate ne bem cafeaua împreună. Te tot sună Victor de vreo juma de oră. Nu a vrut să vorbească cu mine. A zis că are să-ți spună ceva legat de un concurs la care te-a înscris. Știi ceva despre asta?
Victor Mocanu este cel mai vechi prieten al meu. Am fost colegi de clasă încă din școala primară, dar nu am fost dintotdeauna prieteni. Victor reprezintă mai multe puncte de referință pe care se sprijină parcursul sinusoidal al vieții mele după întâmplarea din 1983. Eram colegi atunci, în clasa a treia, iar el a asistat la pedeapsa publică la care am fost supus. De obicei, nu ne intersectam prea des și nu ne deranjam unul pe celălalt. Eu eram cu copiii buni la învățătură, iar el, pentru că i se dusese faima că e mare bătăuș, era în grupul ăla care pentru noi nu conta. După evenimentul cu pricina se pare că tata a deschis o ușă pe care Victor nu se gândise până atunci să intre. Așa că, într-o zi, a venit la mine și, fără niciun motiv, m-a îmbrâncit băiețește printre băncile din clasă. Am ripostat și am vrut să-l îmbrâncesc și eu. Nu am mai apucat pentru că Victor, chiar dacă era mai mic de înălțime decât mine, s-a repezit și mi-a ars un mare pumn în arcadă. Am rămas blocat și nu am știut ce să fac, iar asta m-a costat alți câțiva pumni, în aceeași arcadă, așa încât, în scurt timp m-am pricopsit cu o mare umflătură, de parcă Victor îmi băgase o corcodușă pe sub piele. Acasă, tata m-a întrebat cine mi-a făcut așa ceva și mi-a promis că vine el și rezolvă problema. Felul lui de rezolvare a fost că i-a zis lui Victor că dacă se vor întâlni pe stradă, atunci ar face bine să treacă pe celălalt trotuar. Ce mare rahat de rezolvare, mi-am zis atunci. Mi-aș fi dorit ca tata să-i facă lui Victor ceea ce îmi făcuse și el mie. Aveam nevoie să-mi confirme că este acolo pentru mine, că-mi păzește spatele. Dar spatele mi-a fost păzit în continuare doar de Victor, cel cu care, după ce am ajuns să joc fotbal în curtea școlii, am devenit prieteni de nedespărțit. Victor venea dintr-o familie în care violența era un mod de viață, iar dacă voiai să supraviețuiești, trebuia să ataci primul. Victor avea degetul mic de la mâna stângă ars. Fusese opărit atunci când taică-su aruncase după el cu o oală cu apă fiartă, într-una din crizele pe care le făcea în mod constant când se întorcea beat acasă. De aceea, Victor își construise o viață paralelă, în afara familiei. Avea o gașcă în parcul Tineretului cu care juca fotbal și tenis de picior pe bani. Nu era o viață ideală, dar era o viață pe care simțea că o putea controla și în care se simțea mai în siguranță. Eu l-am ajutat la teme, la lucrările de control și la teze, iar el îmi păzea spatele. Toți șmecherașii știau că sunt din gașca lui, așa că nu aveau niciodată nimic de comentat.
Am rămas prieten cu Victor, chiar dacă viețile noastre au avut parcursuri diferite. Eu am ales arta, iar el a ales afacerile. Mai întâi Victor a devenit un om de afaceri de succes, apoi m-a ajutat și pe mine să devin un fotograf foarte apreciat. Talentul meu fără sprijinul lui financiar ar fi rămas în cartierul Tineretului, în apartamentul alor mei, supus unor replici de care mă săturasem și pe care învățasem să nu le mai aud. "Ți-am spus eu că nu o să faci nimic în viață cu arta asta a ta. Nu ai vrut să ne asculți și ai ales calea aia, mai ușoară", ar fi zis tata. Însă Victor a fost acolo și mi-a sponsorizat călătoriile și expozițiile pe care le-am susținut mai târziu cu succes în galerii de artă de renume. Școala vieții și școala de afaceri îl învățaseră pe Victor toate trucurile pe care eu nu aveam de unde să le știu. Eu voiam să fotografiez fețe de oameni, să le fur fracțiunea aia de secundă în care mimica lor îi dă de gol și lasă sentimentele să iasă de sub mască.
- Maestre, mai aștept mult după tine?, mă întâmpină jovial vocea lui Victor. Te sun de înnebunesc ca să-ți dau vești bune și tu îți plângi de milă că visezi urât. Ia ascultă aici, poate așa o să începi să visezi mai frumos. Încerc să-ți traduc cât pot eu de bine: Ne face plăcere să vă anunțăm că anul acesta premiul International Landscape Photographer of the Year se acordă fotografului Augustin Deleanu pentru fotografia intitulată Iadeș. Se acordă acest premiu pentru originalitate, creativitate și comunicare vizuală. Conceptul iadeșului surprins în întretăierea celor două râuri cu culori spectaculoase și atât de diferite, transformă acest simplu peisaj într-un exercițiu de explorare conceptuală a alegerilor sau a destinului. Bravos, maestre! Felicitări! Ar fi cazul să scoți pe masă Armagnac-ul ăla din '74 și să mă aștepți cu zâmbetul pe buze. Vin să sărbătorim primul tău succes cu o fotografie color pe care te încăpățânai să nu vrei să o trimiți la jurizare.
- Îți sunt dator vândut, Victore. Îți mulțumesc că nu ți-ai pierdut încrederea în mine și că mi-ai rămas prieten atâta amar de vreme, și cu bune și cu rele.
- Haide, maestre Deleanu, că iar te alinți. Eu cred că tu ai interpretat greșit iadeșul ăla din copilărie. Ăștia de la concurs am văzut că îi zic wishbone și atunci m-am documentat și am aflat că, de fapt, nimeni nu pierde la jocul ăsta. Se pare că cel care rămâne cu osul cel mare trebuie să-și pună o dorință secretă. Te-ai gândit, că poate, în metafora asta care te tot macină, atunci taică-tu a strigat "Iadeș", de fapt și-a dorit ca tu să ajungi cineva? Să reușești?