Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei de mai jos, imaginați o poveste pe maxim trei pagini. / Libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere.
Fă-o
Mihaela Bunea
A trecut un an și jumătate până s-a hotărât să facă pasul acesta. În fiecare săptămână își zicea "gata, mâine o fac". Apoi a început să-și fixeze o zi pe săptămână "lunea viitoare mă duc" dar mereu amâna, găsea un motiv să nu meargă. Până și fiul său a ajuns să-l întrebe din când în când:
- Ai aruncat-o pe mama?
- Se spune a împrăștia, îi repeta el de fiecare dată.
Uneori zâmbea gândindu-se ce s-ar fi distrat ea de situația asta cu "arunc-o pe mama". Dar nu-i venea prea des să râdă. Își trăia zilele pe rând, fără nicio bucurie, fără vreun motiv de a exista. Trăia pentru că propriul lui corp continua pentru el și nu avea ce să facă. Cam atât despre viață. Moartea îi părea caldă ca o îmbrățișare, ca pâinea proaspătă pe care abia aștepți să o guști, o simțea mai aproape de el ca oricând.
De când devenise evident că boala nu-i mai dădea nicio șansă, Ada i-a spus că-și dorea ca locul ei de veci să fie acolo, pe ape, unde se întâlnea Ronul cu Arve, unde râurile făceau un spectacol de culori refuzând să și le amestece.
Era colțul ei preferat din Geneva, îl descoperise în prima săptămână după ce se mutaseră în Elveția și mergea mereu acolo pentru inspirație. Îi plăcea să scrie mici texte, gânduri ori vise, sau pur și simplu citea. Continuase să se ducă acolo chiar și după ce cancerul se insinuase în viața ei. "Nu vreau să vii la mine într-un loc apăsător, într-un cimitir unde nu o să poți respira, vreau să fiu aici cu apele ăstea". Și-a dorit incinerarea ca să poată fi după moarte, acolo unde ar fi vrut să trăiască.
Așa l-a găsit ziua aceea de august, la capătul pădurii din peninsula care se termina brusc în mijlocul celor două râuri, unde un loc ascuns oferea o panoramă inedită asupra apelor. În dreapta, pe râu, o mulțime de oameni se plimbau cu bărcile sau leneveau în costume de baie așezați pe colaci imenși, se auzeau râsete și muzică.
"Ada, cum ar arăta toate astea, privite de sus?", s-a gândit el. "Oamenii distrându-se într-o zi de vară și eu cu cenușa ta la mine". Bine, nu știa nimeni că-i nevastă-sa acolo, dar avea o reținere s-o împrăștie când erau atâția oameni în jur. Nici nu părea o chestie prea legală să fie atât de aproape de oraș, dar cine o să știe, dacă nu-l vedea nimeni? A regretat că nu a venit mai spre seara, când sigur râul ar fi fost mult mai liniștit.
*
Ținea urna strâns la piept așteptând pe mal un moment potrivit să o deschidă. Gata, acum, sunt toți departe, nu are cine să-l vadă.
Când a început cu lacrimi în ochi să împrăștie încet din cenușă, a tresărit când a auzit pe cineva strigând și a văzut o barcă care se apropiase tot mai mult de el.
- Hei, ce faci acolo? Ce arunci în apă? Este interzis! Nu ai voie să poluezi apa!, zise o voce feminină cam isterică, care a ajuns la el ca un țipăt de pasăre.
- Vedeți-vă de treabă!, strigă și el, n-aveți ce face?
- Sun și vă reclam la primărie dacă continuați, continuă ea să strige.
Femeia era agitată iar bărbatul care vâslea a încercat s-o liniștească:
- Hai, că n-am venit pentru asta, relaxează-te și lasă omul în pace. Hai să mergem, am închiriat barca doar o oră, nu o să pierdem timpul așa, cu tine certându-te cu unul de pe mal. Și până la urmă, ce poate și ăla arunca în apă chiar așa?
El a pus deja capacul urnei și s-a întors cu spatele la ape. O să plece. Uite un motiv bun să amâne iar, să o mai țină încă un pic acasă "ce mai contează câteva zile, vin lunea viitoare".
"Hai dragă, fă-o odată, că n-am mai dat oricum de mult timp pe acasă", i-ar fi spus ea râzând.