....................
Dacă, în urma acestei introduceri, am reușit să vă fac să credeți că adolescența va fi subiectul meu, veți avea parte de o mare surpriză, pentru că cei 14 ani la care mă refeream, au coincis, întâmplător, cu aceiași 14 ani în care...
Dar s-o iau de la început. Fusese războiul, se terminase, veniseră comuniștii "eliberatori" la putere și, încet-încet, ceea ce fusese normal a început să se schimbe. Printre altele, deși nu era legal (dar cine mai stătea să vadă asta, că acceptai orice, de frică), în afară că s-au naționalizat fabrici sau case socotite aducătoare de venit (cu alte cuvinte, dacă luai chirie de la o casă sau apartament, erai considerat exploatator), chiar și în casa în care locuiai cu familia, veneau "tovarășii", rechiziționau o cameră sau mai multe și îți băgau pe gât chiriași.
Casa noastră era mare, așa că tatăl meu s-a trezit că i s-a adus în casă o necunoscută. Noroc că persoana nu prea stătea aici și, la un moment dat, chiar a plecat de tot. Atunci, tata s-a gândit să preîntâmpine plasarea unei persoane aleasă tot de către autorități, și l-a întrebat pe vărul lui primar, Ionel, dacă nu ar dori să stea la ei. Ionel, tânăr holtei, locuia cu mama lui într-un subsol, așa că a acceptat oferta cu plăcere și s-a mutat în Bulevardul Republicii (adică aici, în casa noastră, aflată înainte de comuniști și acum pe Bulevardul Carol I - evident, casa nu s-a mutat, doar numele străzii a balansat, după istorie).
Camera, relativ izolată, dând direct spre un coridor ce merge către bucătărie, era sufrageria noastră, așa că ea a fost rechiziționată de către Sfatul Popular (asta era denumirea Primăriei în vremea comuniștilor). Tata a aflat mult mai târziu că, întrucât respectiva odaie nu avea aerisire directă, nu trebuia să fie socotită cameră de locuit, deci nu aveau voie să bage pe cineva acolo...
Nu știu cu exactitate când s-a mutat Ionel la noi, dar știu că, nu după mult timp, s-a căsătorit cu Floriana și asta a fost în anul în care m-am născut eu, 1950, pentru că Floriana își amintea momentul în care am fost adusă acasă de la maternitate.
Despre această mătușă vreau să vă vorbesc acum, dragii mei copii. Veți afla cum am trăit cu ea alături, dar veți mai vedea și cum soarta poate aduce oameni total nevinovați în situații foarte grele, neașteptate și nedrepte.
Floriana era din Câmpina. Venise în București și găsise de lucru. Scria caligrafic, avea talent și răbdare, deci a fost angajată ca funcționară într-un birou. La Câmpina trăiau părinții și fratele ei puțin mai mic, ce tocmai împlinise 18 ani. Tatăl ei era român de origine germană. Fiindu-i dor de familie, Floriana a hotărât să meargă acasă la sfârșit de săptămână. Nu mai fusese de mult. Fără să îi spună adevăratul motiv, șeful ei i-a zis că ar fi bine să nu se ducă tocmai în acel week-end. Probabil el avea alte antene, dar trebuia să tacă. Floriana nu a luat în serios avertismentul, a mers acasă și a fost luată în lagăr, în Rusia, alături de tatăl ei, chiar în acea zi nefastă. Fratele ar fi putut scăpa, nu era pe listă, dar a bravat și a spus că dacă au luat-o pe sora lui, el nu se poate ascunde. Sărmanul băiat, a murit în lagăr. Îngrozitor!
Pe Floriana au despărțit-o de tatăl ei, dar au supraviețuit amândoi, revenind acasă după un timp. Cum au revenit? Traumatizați pe viață. Totuși, ea a avut mai mult noroc. Pe foametea din lagăr, uneori căpăta un mic supliment la masă, fiindcă într-o zi, nevasta comandantului a venit să întrebe dacă este cineva care știe să coasă. Floriana a ridicat mâna și chiar a reușit să o mulțumească pe acea sus pusă soție, croind și cosând frumos pentru ea. Ce greu, ce dramă să îi spună mamei, la întoarcere, că fiul ei drag nu se va mai întoarce. Iar ea, Floriana, fata frumoasă și luminoasă își lăsase tinerețea, voioșia, optimismul și toate visurile acolo, lângă fratele ei.
Suferință pentru o întreagă viață. Nu-i așa? Dar soarta tinerei, deja măritată și total nevinovată, a mai venit cu un atac neașteptat.
Mi-au povestit ai mei... În anul 1953, murise Stalin. Floriana era la noi, eu aveam 3 ani, deci nu țin minte direct. Într-o noapte, sună la ușă. În timpurile respective, te temeai foarte tare că ești luat și închis fără să fii vinovat și fără măcar să știi care este acuzația. Părinții mei s-au dus să deschidă. Erau niște milițieni. Unul dintre ei o arată pe mama și întreabă: "Cine e dânsa?". Tata s-a legitimat și a răspuns că e soția lui. Atunci milițianul a zis că ei pot să meargă să se culce liniștiți, căci caută pe altcineva (ce mai ironie... de parcă ai putea să dormi liniștit în astfel de companie). Și au ridicat-o pe Floriana. Pur și simplu, au arestat-o, în toiul nopții. Fără să-i spună de ce, fără ca ea să bănuiască sau să se știe vinovată cu ceva, pur și simplu, au arestat-o. Dumnezeule!
S-a aflat mai târziu despre ce era vorba. Floriana lucra într-un birou în care erau mai mulți funcționari. Printre ei, un informator... (asta era cam peste tot, că nu știai cu cine stai de vorbă și trebuia să-ți pui lacăt la gură). Dar aici lucrurile au stat diferit. În loc de lacăt, ei doreau să vorbești. Adică să trădezi. Lucrurile s-au petrecut cam așa: când a murit Stalin, în birou a intrat unul dintre ei și a spus, dând cu căciula de pământ, că "a crăpat criminalul" (sau ceva pe aproape). Floriana, ca și alții, și-a văzut în continuare de treabă. Nu era bine. Nu era bine deloc. Securitatea voia să denunți, să vii să pârăști. Și articolul din lege pe baza căruia te arestau se numea: omitere de denunț. OMITERE DE DENUNȚ. Săraca, cred că a stat arestată câteva luni. Nu știu exact cât, dar și o zi să treci prin groaza prin care trebuie să fi trecut ea și este arhisuficient.
....................
Dacă ceea ce am spus până acum este doar din auzite, de acum încolo, doresc să vă vorbesc despre cei 14 ani ai vieții mele în care, în camera de alături, trăiau Ionel cu Floriana și, ceva mai târziu, Dani, fetița lor, mai mică decât mine cu 7 ani. Ce-mi amintesc de la diferite vârste ale copilăriei mele. Ionel, ca bărbații, era plecat la serviciu și, uneori, în plus, țin minte că repeta și dădea spectacole cu corul. Era un om blând și ținea mult la mine, la Niculică fără frică, așa cum mă alinta, dar nu pot spune că am prea multe amintiri de interacțiune cu mine. Normal, venea obosit acasă, se retrăgea în odaia lor, îl mai auzeai mergând la baie sau la toaletă, sau, dimineața, plecând la lucru. Deci, copilul Niculică are amintiri mult mai concrete și directe legate de Floriana. Despre ele doresc să vorbesc acum.
Nu știu dacă după nefericitul eveniment a mai fost la serviciu. Eu nu mi-o amintesc decât acasă, cosând. Parcă aud zgomotul cunoscut al mașinii de cusut, parcă văd creta, tiparele din hârtie albă, sau mașina de călcat cu care netezea rochiile, bluzele sau fustele în diferite stadii de lucru, însăilate pentru probă sau chiar gata. Cosea foarte frumos și avea câteva cliente constante, care veneau mai mult diminețile, când erau bărbații casei plecați. Ca să se știe că sună la ușă cineva pentru ea, convenția era să sune de trei ori. Dar, de cele mai multe ori, prietena sau cunoștința respectivă se întreținea și cu mama, cu care Floriana s-a împrietenit imediat. Aici aș face o paranteză. Veneau la ușă agenți pentru diferitele plăți: apă, lumină, telefon, mai târziu și gaze (fiindcă mulți ani am avut sobe cu lemne și cărbuni). Văzând că în casă sunt două familii și fiind deja obișnuiți cu locuitul în comun, respectivii se așteptau să audă că sunt neînțelegeri, așa cum găseau aproape peste tot, mai ales fiind vorba de bani. Tare se mai mirau și chiar o spuneau, văzând cât de bine se împacă cele două familii din casa noastră. Ce-i drept, nu știu dacă știau că suntem rude, dar chiar și între rude, când stau împreună și au de împărțit ceva, de cele mai multe ori apar certuri. Floriana o spunea mereu, cu Dina, mama mea, se împăca bine oricine. Aaaa! Era să uit... Floriana și mama erau născute în aceeași zi, la exact 5 ani diferență - mama fiind mai mare. Care e acea dată din an? 6 decembrie, ziua sfântului Nicolae... onomastica mea... Așa că, pe 6 decembrie eram 3 sărbătorite în aceeași casă. Ce frumos!!! Sfântul Nicolae, ocrotitorul nostru și al tuturor copiilor.
Deși nu se întâmpla prea des, uneori mama pleca de acasă și eu, copilaș sensibil, mă ascundeam după una din draperiile ce străjuiau perdeaua din hol (de fapt, în anii aceia, sufrageria casei, deoarece toată mobila din sufragerie migrase acolo). Mă ascundeam pentru că îmi era rușine să plâng tare și așa credeam că nu vede nimeni cum plâng după mama mea. Dar era cineva - draga de Floriana -, care vedea și care mă lua cu gingășie de mână și făcea ce făcea ca să mă înveselească și să uit de necazul meu. Țin minte cu multă plăcere cum îmi istorisea câte o poveste. Mi s-a fixat în memorie mai ales Hansel și Gretel, iar mobila aflată în odaie devenea, în mintea mea, casa vrăjitoarei făcută din turtă dulce și alte bunătăți. Mniamy! Nu am poze de atunci, acum mobila de sufragerie a revenit la locul ei, dar soba este aceeași, juca și ea un rol în imaginația mea, așa că v-o arăt. Îmi vine și acum să rup o bucățică din ea și să o ronțăi cu plăcere. Ce dulce e!
Dacă tot am amintit de "bunătățile" imaginare ale Florianei, vreau să vă spun că era o gospodină desăvârșită și ce ieșea din mâna ei era minunat. Am în minte acum găluștile cu prune care se topeau în gură, dulceața de gutui sau cozonacul atât de bun care parfuma casa de Crăciun sau de Paști. Mie îmi făcea special un cozonăcel mic, fie în formă de brioșă, fie ca un puișor. Sunt sigură că am mai mâncat și alte mâncăruri gătite de Floriana, fără să le mai pot specifica acum, dar, mărturisesc, în anii maturității, când mergeam la ea și gustam o ciorbiță sau un alt fel de mâncare, recunoșteam gustul și mă vedeam iar copil...
Cum am mai spus, Floriana cosea. Dar, când eram eu mică și mai trăia bunica noastră, îi făcea ei plăcere să îmi coasă câte o rochiță sau fustă. Mai am și astăzi o fustiță cusută de ea, care are pe buzunar brodată o rățușcă. La tradiționalul pom de Crăciun aveam întotdeauna o rochie nouă cusută de Mama Mare.
Ce rețin și îmi face plăcere, este cum, de foarte multe ori, când nu-i ieșea ceva - mai ales la mâneci -, apela la sfatul și ajutorul Florianei, specialista noastră. Când nu a mai fost Mama Mare, am devenit și eu "clienta" Florianei. Stăteam cuminte la probă și nu mișcam, ca nu cumva să mă înțepe vreun ac.
Rochițele mele pentru Crăciun. Colaborare Mama Mare cu Floriana
Un moment extrem de important si tulburător, pentru mine, a fost venirea pe lume a verișoarei mele, Dani. Ionel și Floriana nu au avut copii decât după 7 ani de la căsătorie. Atunci, în zi de sfântul Dumitru, la prânz, în jurul orei 1, s-a născut fetița lor. Eu țin minte seara din ajun, cu agitație în casă, cred că i se rupsese apa sau chiar începuseră contracțiile, oricum, o văd plecând cu Ionel către spital. Atunci nu intra soțul în maternitate, așa că Ionel a primit a doua zi un mic bilet în care Floriana îi spunea că a născut o fetiță și că (după câte îmi amintesc eu), a avut dureri foarte mari și nu ar mai avea curajul să repete o astfel de încercare. După câteva zile au sosit acasă. Poate că am zărit, în treacăt, pachețelul din brațele Florianei, sau poate nici măcar, dar ceea ce îmi amintesc este așteptarea și emoția mea. Oare când voi vedea și eu bebelușul? Știu că nu am intrat în camera lor decât după câteva zile. De fapt, nu am intrat singură, m-a invitat Floriana s-o cunosc pe Dani. Bănuiesc că era evident cât de emoționată sunt, pentru că mi-a spus imediat că nu trebuie să îmi fie teamă sau rușine, fiindcă Dani încă nu mă vede. M-am apropiat atunci de pătuț și am rămas cu ochii pironiți pe omulețul acela înfășat. Dacă stau și mă gândesc mai bine, s-ar putea ca de atunci să se fi trezit în mine sentimentele materne. Oricum, după câteva bune luni, umblând de-a bușilea prin casă, Dani striga cât o țineau rărunchii:... N...col... N...col... cam așa ceva, deci mă striga pe mine, fetița de vreo 8 ani deja, care stătea uneori lângă pătuțul ei și încerca s-o adoarmă cu cântecul de leagăn de Mozart, învățat la cor, la școala de muzică.
Haide să vă mai spun una... În anii de dinaintea nașterii lui Dani, Floriana avea o pisică... Haha! Uite că, amintindu-mi de ea, aflată tot în sufrageria noastră fără aerisire directă, nu pot să nu mă duc cu gândul la romanul lui Jerome K. Jerome: Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele). Pisica avea și un nume: Țuchi, iar culoarea ei era chiar neagră... brrrr... pisică neagră... În mod special, am în minte 3 episoade. Primul, care arată că Țuchi își cunoștea bine stăpâna și, în felul ei, o respecta, se referă la hoție. În bucătărie erau două mese: pe una pregătea mama, pe cealaltă, Floriana. Dacă Floriana lăsa o bucățică de carne sau pește pe masa ei, acolo rămânea, chiar dacă masa nu era supravegheată. Dar pe masa mamei nu era deloc prudent să lași așa ceva, că dispărea una-două. Totuși, respect ori ba, pisica tot pisică. Nu poți avea încredere totală în dragostea ei. Întâmplător, pentru scurtă vreme, a apărut și un cățeluș în camera lor. Țuchi, geloasă foc, gata s-o omoare pe Floriana care, norocul ei, s-a trezit din somn și a văzut ațintită asupra ei privirea pătrunzătoare a doi ochi ce o pândeau. Felina era gata să-i sară la beregată.
Cel de-al treilea episod e ceva mai trist. Urma să apară Dani, Țuchi trebuia să dispară. Au găsit pe cineva dispus s-o ia, dar cum s-o duci până acolo? Și țin minte că tanti Jana, mama lui Ionel, avea un sac în care a pus ceva de mâncare ca s-o păcălească să intre înăuntru. Pisica nu trebuia să vadă drumul, ca să nu fugă de la noii stăpâni și să vină înapoi. Și în felul acesta, cu capul în sac (sau cu sacul în cap!), Țuchi a părăsit casa noastră.
Îmi mai vin în minte crâmpeie de viață. Spuneam că aici, în casa noastră, era destul de multă animație. În afara celor trei femei ale casei (Mama Mare, mama și Floriana), mai veneau prietene de-ale mamei sau de-ale Florianei sau clientele ei. Și ce dacă? Treburile puteau continua chiar și cu întreruperile de taclale, nu-i așa? Probabil că pe Mama Mare o deranja ceva mai mult acest du-te vino, dar făcea față cu succes și se amesteca și ea la șuetele însoțite de tratația tradițională a vremii, dulceața, paharul cu apă rece și cafeluța fierbinte. Astfel, Mama Mare se apropiase și de Floriana. Momentul tragic pe care mi-l amintesc bine, boala și sfârșitul bunicii mele a afectat-o și pe Floriana și parcă o văd venind plânsă din camera în care încă se mai chinuia pentru câteva ceasuri decanul de vârstă al casei. Dacă am această scenă în minte, am, de fapt, din nou, modul în care, cu delicatețe, Floriana m-a ocrotit pe mine de scenele triste, luându-mă la ea în odaie, ca să mă joc cu Dani, ca să ne dea la amândouă să mâncăm masa de prânz, fără să simțim ce se petrecea cu adevărat cu câțiva metri mai încolo. Îi sunt recunoscătoare!
Că am adus vorba de cafea... ei, în anii aceia, nu era ca acum, să cumperi cu pachetul. Mergeai la magazin și cereai 50 de grame. Nu știu ce fel de cafea era, dar ți-o măcina pe loc și mirosul ei, plus fierbințeala căpătată de la măcinare, constituiau o adevărată plăcere. La noi în casă nu se bea decât uneori, mai ales când veneau musafiri, în cănițe mici, Rosenthal, cu farfurie dedesubt. Cu puțin noroc, mai căpătam și eu să gust câteva picături vărsate în farfurie. Ocazional, dacă zațul rămas în cană o permitea și dacă, printre musafire se afla cineva care pretindea că se pricepe la ghicitul în cafea, vedeai cum se întorc cănițele cu măiestrie și sunt lăsate apoi cu gura în jos, să se scurgă bine în farfurie. Ce frumos!
Dar eu adusesem vorba despre cele 50 de grame de cafea consumate cu încetul, pentru că doream să subliniez lipsurile din anii aceia. La sfârșit de chenzină, mama și Floriana mergeau să vândă sticle și borcane goale, ca să capete câțiva lei pe ele, care să le ajungă până la leafă. Iar dacă nici așa nu se ajungeau, mă ruga mama să merg la casa cealaltă din curte (care s-a demolat ca să-i ia locul blocul construit abuziv pe terenul nostru, dar asta e o altă poveste...). Acolo locuiau trei familii. Din câte îmi amintesc, deși eram copil, apa se plătea paușal, pe toată curtea, așa că factura venea la tata și cei din casa din față își adunau partea la doamna aleasă probabil un fel de administrator, iar dânsa - femeie fină și cumsecade -, ne plătea nouă tot ce trebuia, la timp. Cum spuneam, uneori, rămasă fără bani, mama mă trimitea s-o rog, dacă se poate, să avanseze cei 5 lei sau cât revenea apa, cu titlu de împrumut. Știa că ei aveau, fiind doi, cam pe același venit cu al tatei, iar noi eram 5.
Despre mutatul lor, pentru cei de astăzi, cred că e interesant să mai spun câteva lucruri. Era criză de locuințe, dar, în același timp, începuse campania de construire a cartierelor de blocuri. Fiind o țară socialistă, deh, apartamentele nu se cumpărau, ci erau repartizate, după liste, în chirie. Deci, Ionel se înscrisese pe o listă făcută la ei la serviciu și aștepta să-i vină rândul. Se lua după priorități, dar și după pile... ceea ce el nu avea. De aceea, cred că a avut destul de mult de așteptat până să ajungă primul pe listă. Dar... a ajuns. Cartierul nou în care se afla blocul lor era cartierul Berceni. Pentru anii '60 asta însemna aproape în afara Bucureștiului. Amănuntele mutării mi s-au cam șters din minte. Îmi amintesc însă prima zi în care ne-am trezit singuri în casă. Fuseserăm 8, apoi, după dispariția bunicii, 7, acum rămâneam 4. Ciudat de tot. Era o senzație ambiguă, mixtă, de bine și de rău. Bine fiindcă era spațiu mai mult, bine și pentru ei, fiindcă aveau, în sfârșit, apartamentul lor, dar rău fiindcă ne despărțeam, rău pentru că ei plecau atât de departe de noi, de centru și multă vreme nu au avut decât noroaiele șantierelor, lipsa prietenilor, lipsa telefonului. Încet-încet, foarte încet, au intrat lucrurile într-un normal, dar un alt fel de normal cu care eram obligați cu toții să ne obișnuim.
Era în anul 1964, anul în care eu împlineam 14 ani și deveneam posesoarea primului buletin de identitate. Atunci m-am despărțit în mod fizic de Floriana. Sufletește nu ne-am despărțit niciodată și sunt fericită că în ultimii ei ani de viață am reluat o legătură frumoasă, plină de amintiri și iubire.
Pe 6 decembrie 2016 a împlinit 93 de ani. Am sărbătorit împreuna pe 7 decembrie.
