Walkiriile

Paulo Coelho, scriitor brazilian, s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii şi un veritabil fenomen al culturii de masă, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet.

În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera literară. Deşi profund ataşat de Brazilia natală (îşi scrie operele la calculator, în faţa oceanului, în vila sa de la Copacabana), romanele lui dezvoltă drame universale, valabile oriunde şi pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele.

Cărţile lui Paulo Coelho, traduse în 71 de limbi şi editate în peste 160 de ţări, s-au vândut în zeci de milioane de exemplare. În 2009, a intrat în Guinness Book, fiind cel mai tradus autor (cu romanul Alchimistul). Este consilier special UNESCO în cadrul programului "Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale", membru al comitetului director al Fundaţiei Shimon Peres, al Schwab Foundation for Social Entrepreneurship, al Lord Menuhin Foundation. A fost distins cu numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului, premiul italian Fregene pentru literatură) şi importante distincţii (cavaler al Legiunii de Onoare din Franţa, martie 2000; Ordinul Rio Branco, Brazilia etc.), membru al Academiei Braziliene de Litere (din 28 octombrie 2002).

A fondat Institutul Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene. Este colaborator permanent al unor reputate publicaţii, printre care Corriere della Sera (Italia) şi El Semanal (Spania).

Opere principale: Jurnalul unui Mag (1987); Alchimistul (1988); Brida (1990); Walkiriile (1992); La râul Piedra am şezut şi-am plâns (1994); Al cincilea munte (1996); Manualul războinicului luminii (1997); Veronika se hotărăşte să moară (1998); Diavolul şi domnişoara Prym (2000); Unsprezece minute (2003); Zahir (2005); Vrăjitoarea din Portobello (2006); Învingătorul este întotdeauna singur (2008). Numeroase dramatizări, CD-uri şi jocuri electronice după cărţile sale.


Walkiriile, roman apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Gabrielei Banu, gravitează în jurul unui om care vrea să-şi schimbe viaţa şi să-şi împlinească un vis: va merge în deşertul Mojave, unde speră să-şi întâlnească îngerul călăuzitor, reuşind astfel să se cunoască pe sine şi să înţeleagă lumea.

De la Maestrul lui spiritual, J., Paulo ştie că deşertul nu este un loc pustiu, ci ascunde şansa unor întâlniri neaşteptate. Acolo, departe de vâltoarea vieţii de zi cu zi, se află un tânăr Maestru al Tradiţiei şi un grup de femei războinice, Walkiriile, care cutreieră călare deşertul. Iar ele îl vor ajuta pe Paulo să-şi împlinească visul.

Paulo şi femeia iubită, Chris, străbat întinderile de nisip, într-un periplu ce se va dovedi, mai presus de toate, o călătorie interioară care le va pune la încercare sentimentele şi credinţa, dar îi va călăuzi spre adevărata Dragoste şi Cunoaştere.

Una dintre cele mai importante opere ale lui Paulo Coelho, roman surprinzător şi plin de mister, Walkiriile evocă o uluitoare experienţă umană şi spirituală survenită în viaţa autorului la scurt timp după ce Alchimistul a văzut lumina tiparului.


Oamenii s-au apropiat. Ochii le străluceau de curiozitate.
- Sunt lesbiene, spuse cineva.
- Sunt nebune, zise altul.

Walkiriile legaseră o basma de alta obţinând un fel de frânghie. Apoi se aşezaseră pe jos, în cerc, cu braţele sprijinite pe genunchi, ţinând basmalele.

Wahalla stătea în mijloc, în picioare. Oamenii veneau în număr tot mai mare. Când s-a strâns o mică mulţime, Walkiriile au intonat un psalm:
La râul Babilonului,
Acolo am şezut şi am plâns.
În sălcii, în mijlocul lor,
Am atârnat harpele noastre.

Oamenii se uitau şi nu pricepeau nimic. Nu era prima oară când femeile acelea veneau în oraş. Mai fuseseră, şi vorbeau despre lucruri ciudate - cu toate că unele cuvinte semănau cu acelea pe care le spuneau pastorii de la televizor.
- Fiţi curajoşi - vocea Wahallei era puternică şi hotărâtă. Deschideţi-vă sufletul şi ascultaţi ce vă spune el. Urmaţi visele lui, pentru că numai un om căruia nu-i e ruşine de sine însuşi poate mărturisi gloria lui Dumnezeu.
- Deşertul te ţicneşte, comentă o femeie.

Câţiva s-au îndepărtat repede. Erau sătui de predici religioase.
- Nu există nici un păcat în afară de lipsa dragostei, continuă Wahalla. Fiţi curajoşi, fiţi capabili să iubiţi, chiar dacă dragostea ar părea trădare sau ceva îngrozitor. Bucuraţi-vă de dragoste. Bucuraţi-vă de victorie. Urmaţi-vă inima.
- Imposibil! se auzi o voce din mulţime. Avem obligaţii.

Wahalla se întoarse spre locul de unde se auzise vocea. Vasăzică reuşise - oamenii le ascultau! Spre deosebire de acum cinci ani, când mergeau prin deşert, ajungeau într-un oraş şi nimeni nu se apropia de ele.
- Avem copii. Avem soţi sau soţii. Trebuie să câştigăm bani, a spus altcineva.
- Îndepliniţi-vă obligaţiile. Dar ele nu vor împiedica niciodată pe cineva să-şi urmeze visele. Amintiţi-vă că visele sunt o manifestare a Absolutului, şi faceţi în viaţa asta numai lucruri care merită. Numai cei are vor acţiona astfel vor înţelege marile transformări care vor veni.

"Conspiraţia", gândi Chris în timp ce asculta. Îşi aminti de vremurile când mergea în piaţă şi cânta, împreună cu alţii de la biserică, pentru a salva oamenii de păcat. Pe atunci nu vorbeau despre vremuri noi - vorbeau despre a doua venire a lui Iisus, despre pedepse şi Infern. Nu era o conspiraţie, ca acum.

A început să avanseze prin mulţime şi l-a văzut pe Paulo. Stătea pe o bancă, departe de aglomeraţie. Se îndreptă spre el.
- Cât mai mergem cu ele? l-a întrebat.
- Până ce Wahalla mă învaţă să văd îngeri.
- Dar a trecut aproape o lună.
- Nu se poate să nu mă înveţe. A jurat pe Tradiţie. Şi va trebui să-şi ţină jurământul. Mulţimea creştea neîncetat. Chris se gândea ce greu trebuia să fie să le vorbeşti acelor oameni.
- N-o să le ia în serios, spuse ea. Nu cu hainele astea, cu caii...
- Se războiesc pentru idei foarte vechi, răspunse Paulo. În ziua de azi soldaţii se camuflează, se maschează, se ascund. Dar vechii războinici mergeau la luptă îmbrăcaţi cu ce aveau ei mai colorat şi mai atrăgător. Voiau ca inamicul să-i vadă. Aveau orgoliul luptei.
- Dar ele de ce au ales să facă asta aşa? De ce predică în piaţa publică, în baruri, în deşert? De ce ne ajută să vorbim cu îngerii?

El şi-a aprins o ţigară.
- Tu crezi că e o joacă a lor, spuse Paulo. Dar există o conspiraţie.

Ea a râs. Dacă ar fi avut dreptate Paulo, i-ar fi spus dinainte. Da' de unde, nu era nici o conspiraţie.

Ea inventase termenul, pentru că prietenii soţului păreau agenţi secreţi, preocupaţi cu ce spuneau sau nu trebuia să spună în faţa celorlalţi, schimbând mereu vorba - deşi juraseră, cu mâna pe inimă, că nu exista nimic ocult în Tradiţie. Dar acum Paulo vorbea serios.
- Porţile Paradisului s-au deschis din nou, spuse el. Dumnezeu l-a îndepărtat pe îngerul care păzea poarta cu sabia de foc. Un timp - nimeni nu ştie cât - oricine poate intra, dacă înţelege că porţile sunt deschise.

În timp ce vorbea cu Chris, Paulo şi-a adus aminte de mina de aur părăsită. Până atunci - asta era cu o săptămână în urmă - alesese să rămână dincoace de poarta Paradisului.
- Cine garantează că e aşa? întrebă ea.
- Credinţa. Şi Tradiţia, veni răspunsul lui.

S-au dus la un vânzător ambulant şi au cumpărat îngheţată. Wahalla continua să vorbească, iar discursul ei parcă nu se mai termina. Peste puţin timp aveau să reprezinte piesa aceea stranie de teatru în care îi foloseau pe spectatori - şi abia atunci manifestaţia se va fi terminat.
- Toţi ştiu de porţile deschise? întrebă ea.
- Câţiva şi-au dat seama, şi-i mai cheamă şi pe alţii. Dar e o problemă.

Paulo a arătat spre mijlocul pieţei.
- Să presupunem că acolo e Paradisul. Şi fiecare se află într-un anume loc în piaţă.
- Fiecare va avea de parcurs un drum diferit ca să ajungă acolo.
- De aceea oamenii vorbesc cu îngerii lor. Pentru că numai aceştia cunosc cel mai bun drum. Nu foloseşte la nimic să-i întrebi pe alţii.

"Urmaţi-vă visele, riscaţi!", o auzea pe Wahalla.
- Cum va fi lumea asta?
- Va fi doar a celor care au pătruns în Paradis, răspunse Paulo. Lumea "Conspiraţiei", cum i-ai spus tu. Lumea oamenilor capabili să vadă transformările prezentului, al oamenilor cu curajul de a-şi trăi visele, de a-şi asculta îngerii. O lume a tuturor celor care cred în ea.

S-a auzit un murmur în mulţime. Chris ştia că piesa de teatru începuse. Vrusese să meargă s-o vadă; dar Paulo îi spunea lucruri mult mai importante.
- Timp de secole, am plâns la râul Babilonului, continuă Paulo. Ne-am atârnat harpele, ni se interzisese să cântăm, am fost urmăriţi, masacraţi, dar niciodată n-am uitat că exista un Pământ al Făgăduinţei. Tradiţia a supravieţuit în pofida tuturor relelor.

Am învăţat să luptăm, suntem căliţi în luptă. Acum oamenii vorbesc iar de spiritualitate, ceea ce, cu câţiva ani în urmă, părea un lucru pentru ignoranţii plini de bani, şi există un fir invizibil care-i uneşte pe cei care se află de partea luminii, ca basmalele legate acum de Walkirii. Iar firul ăsta formează de fapt un cordon puternic, strălucitor, ţinut de îngeri, un parapet pe care cei mai sensibili îl văd şi pe care ne putem sprijini. Pentru că suntem mulţi, răspândiţi în lumea întreagă. Uniţi de aceeaşi credinţă.
- În fiecare zi lumea asta are alt nume, spuse ea.

Noua Eră, A Şasea Rasă Aurită, Al Şaptelea Fulger...
- Dar e aceeaşi lume. Îţi garantez.

Chris s-a uitat la Wahalla, în mijlocul pieţei, cum vorbea despre îngeri.
- Şi de ce încearcă să-i convingă pe toţi?
- Nu, nu încearcă. Am venit din Paradis, ne-am împrăştiat pe pământ, şi acum ne întoarcem. Wahalla le cere oamenilor să plătească preţul acestei întoarceri.

Chris îşi aminti de cele petrecute în mină.
- Uneori preţul e foarte mare.
- Se poate. Dar sunt oameni dispuşi să plătească. Ei ştiu că vorbele Wahallei sunt adevărate, pentru că le amintesc despre ceva uitat. Cu toţii purtăm încă în suflet amintirile şi viziunile din Paradis. Pot trece ani fără să ne amintim - până ce se întâmplă ceva: un copil, o pierdere serioasă, senzaţia unui pericol iminent, un apus de soare, o carte, o melodie sau un grup de femei cu haine de piele, vorbind despre Dumnezeu. Orice. Deodată, oamenii îşi amintesc.

Asta face Wahalla acum. Le aminteşte că există un loc. Unii ascultă, alţii nu - aceştia vor trece de porţi fără să observe.
- Dar ea vorbeşte de noua lume.
- Sunt doar vorbe. În realitate, ele şi-au luat harpele din salcie şi cântă din nou - şi milioane de oameni din lumea întreagă cântă iar bucuria Pământului Făgăduinţei. Nimeni nu mai este singur.

Au auzit zgomotul copitelor de cai. Piesa de teatru se terminase. Paulo porni înspre maşină.
- De ce nu mi-ai vorbit despre astea niciodată? întrebă ea.
- Pentru că le ştiai deja.

Da, le ştia. Dar numai acum îşi adusese aminte.