Simulacru ieftin, sentimental, artizanat de prost-gust.
Cuvânt originar din München, cca. 1870, din mediul comercianţilor de artă.
Kitsch-ul e legat de lipsa de profunzime, de superficial. Superficial vine de la superficie, suprafaţă. Kitsch-ul simulează o profunzime care nu există, e doar de suprafaţă. Tot ce ţine de superficial e legat şi de simulare, de ex. de simulare de stiluri, de copiere proastă a lor, de sugerare cu mijloace neadecvate a unor mari stiluri istorice, sau a marii arte clasice, etc. Kitsch-ul e legat şi de trăirea superficială a unor pretinse sentimente mari. El combină în general dramatismul şi marile, furtunoasele şi gălăgioasele sentimente cu redarea şi trăirea lor într-o cheie minoră şi comodă.Rilke vorbea în Elegiile Duineze despre durerosul frumuseţii, despre "orice înger care este teribil". Despre incapacitatea noastră de a ne apropia mai mult de o clipă de marile sentimente şi marile valori. În acelaşi sens, Cărtărescu scrie în "Două feluri de fericire", despre faptul că omul obişnuit nici nu caută marile sentimente, ele îi inspiră teamă. Kitsch-ul este o grădină plivită şi aranjată, dar de cel mai minor gen. Ea este o variantă extrem de comodă a naturii sălbatice de afară. Kitsch-ul este, într-un anumit sens, viaţa noastră cea de toate zilele.
Dar, etnologic şi etic vorbind, e normal să fie aşa, şi nu e nimic urât sau ruşinos în această trăire în gen minor, perfect umană şi de înţeles, nu e nimic ruşinos în kitsch aşa cum nu e nimic ruşinos în vieţile frizeriţelor de care povesteşte Eugen Istodor adesea în Dilema (mai nou Veche).
Kitsch-ul este doar existenţa noastră curentă. Şi, ca orice existenţă, ea are farmecul, ba chiar sacrul şi mistica ei.
Aceleaşi principii se pot aplica şi în arhitectura. şi aici dăm de casa obişnuită, care imită casa bogată, de casa ţăranească de secol 19 care imită palatul nobilului, de casa bucureşteană actuală care imită stiluri internaţionale şi încearcă să împace în acelaşi timp dorinţa arhitectului de a-şi demonstra virtuozitatea care e "la zi" cu cele mai noi reviste străine, dar şi dorinţa proprietarului de a fi "în top". Într-o lume ca a noastră, cea românească (în care sentimentul uşor şi joaca de-a viaţa sunt singurele care ne salvează de la tristeţe, dar există şi un fel românesc de a fi care ne duce către şi ne condamnă la existenţa noastră superificială şi mioritică) este foarte greu de imaginat o arhitectură care să nu trăiască din jocul de-a formele, din iureşul culorilor şi al gesturilor largi dar negândite, din pretenţia caraghioasă de demiurg pe care o are arhitectul. Ăştia suntem noi, şi trebuie să ne acceptăm în mod critic şi constient.
Este deci kitsch tot ce se face la noi azi, în materie de arhitectură? Probabil ca da, în mare măsură da. Însă kitsch este un termen radical, care oricum e pe cale de dispariţie într-o lume în care totul este permis, pe de o parte, şi în care pretenţia modernităţii la valori absolute şi la o clasificare riguroasă a tot ce există, este detronată deja de mulţi ani de atenţia nuanţată pe care o aduce cu sine postmodernitatea (epoca, nu stilul!) în care trăim. De la political corectness până la acceptarea kitsch-ului şi la multiculturalism, e vorba de o aplecare atentă asupra a tot ce există, în locul îndesării existenţelor în tipare fixe şi arbitrare. Această îndesare în categorii a fost moda şi marele păcat al modernităţii (ca prelungire a iluminismului). Desigur, toate aceste poziţii au avantajele şi dezavantajele lor. Suntem însă în faza unei mari modestii, în care descoperim şi învăţăm să respectăm nuanţa şi individualul, după un secol al înregimentărilor şi al crimelor în masă şi în numele unor idealuri arbitrar alese.
Viena, 23 ianuarie 2004