Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Cuvinte şi spaţii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Grey is the colour of love (Berlinul şi Berlinala, iubirea în nordul Europei)


Horia Marinescu

20.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Berlin - acest oraş fantastic, fragmentat şi unit, sărac şi opulent, sensibil şi prusac. Un Paris german, cu metrouri la fel de antice, cu poduri vechi metalice, robuste şi grele, prin ale căror structuri forţele statice circulă cu o claritate kantiană.

Am văzut rar Berlinul vara, îl cunosc însă bine iarna, atunci când, în februarie, oraşul e plin de filme noi şi de locuri în care oamenii intră la film, timp de o săptămână, din alte cauze decât pentru a se destinde. În foyerele cinematografelor se simte ceva pasiune, alta decât de obicei. Îmi place să intru în ele, să fac baie de oameni, să mă simt ca pe vremuri, când, copil fiind, eram plimbat de ai mei pe la vernisajele bucureştene. Ceva leagă toţi aceşti oameni care vin să vadă film, stau la cozi lungi în speranţa să mai capete un loc la gruparea de scurt-metraje sau la un film suedez, trăncănesc în pauze şi leagă prietenii între două filme care rulează în două colţuri diferite ale Berlinului.

Berlinul e un oraş în care poţi iubi. Are suficientă francheţe pentru a-ţi oferi atât libertate cât şi o sensibilitate nedisimulată. Nu e un oraş al politeţurilor şi prăjiturilor, ca Viena. E în schimb un oraş al autenticului. Autentic în sensul german: direct, clar, raţional, uneori prea pragmatic. Mulţi spun despre nemţi că nu au farmec. Că nimic nu te poate incânta la ei. Dar, venind din balcanul, dulcele balcan de-acasă (căci şi Viena, orice s-ar spune, nu e decât balcanul germanului!) te încântă şi te lasă nostalgic tocmai claritatea aceasta germană, în spatele căreia, în sfârşit, ce încântare, nu se ascunde nimic! Câtă plăcere în a şti că ceea ce tocmai ţi se spune este identic cu ceea ce gândeşte interlocutorul tău! Câtă bucurie în a descoperi că poţi iubi claritate şi limpezime, nu doar veşnicul mister feminin/masculin! Câtă bucurie în a descoperi că limpezimea este la fel de inefabilă ca şi tulburele sudic. Câtă plăcere în a arunca cât-colo tot dicţionarul ăla complicat de comunicări non- şi para-verbale, de coduri nescrise şi infinit-complicate ale comunicării balcanice.
Ele sunt toate ca un sirop greu de baclava, pasionante şi adesea creatoare de dependenţă, şi, cu cât traieşti mai mult cu ele, cu atât ţi-e mai greu să îţi imaginezi viaţa fără ele. Şi totuşi, totuşi se poate şi fără baclavale, savarine, torturi şi siropuri! Totuşi, totuşi există şi un farmec discret al burgheziei nemţeşti, al unei ţări care a luat în serios tot ce a facut - şi în ultimii cincizeci de ani a luat în serios democraţia. Venit din balcani, fie şi din balcanii vienezi, nu poţi să nu te bucuri respirând gerul aspru al unei simplităţi neînflorite, germane. Al unei hărnicii care ascunde, da, paradoxal, şi poezie. Un alt fel desigur, decât cel al siropurilor, dar un fel de poezie care e tonică şi încrezătoare, nu letargică şi infinit-meditativă, oblomovistă.
Nu pot trăi fără farmecul lui Oblomov, dar nu pot să nu iau, din când în când măcar, o baie sănătoasă în apa rece germană, a Berlinului de februarie. Sistemul meu imunitar-mental pare să se revigoreze ca într-o baie cu apă rece luată după saună.

Sălile în care se proiectează filmele Berlinalei sunt diverse: unele în est, altele în vest. Centrul de presă şi câteva săli se află la subsolul centrului Sony din Potsdamer Platz, acea clădire pe care tot turistul o ştie, îmbrăcată în sticlă, ca o mare arenă a reprezentării fastuoase şi superficiale a puterii comerciale a corporaţiei. Curtea interioară este încoronată de o mare umbrelă din făşii de pânză albă. Totul plin de "glamour" dar şi de lipsă de conţinut. Neclaritatea postmodernului.
Un alt cinematograf se află pe aleea Karl-Marx, probabil unul din cinematografele cele mai elegante ale RDG-ului. Acolo, intenţia de "glamour" şi reprezentare a unei culturi comunist-triumfaliste păleşte sub patina timpului. Totul e trecut, şi deci nimic nu mai ameninţă, tot ce altădată era privit sub unghiul manipulării şi ameninţării poate fi acum privit cu un zâmbet (amar, trist sau înţelegător). Cinematograful se numeşte, desigur, "International".

Răceala Berlinului, răceala aceasta paradoxal-fermecătoare am regăsit-o şi în două filme nordice: în "Zori de zi"\' (corespunzând variantei germane a titlului: Morgengrauen) sau "Ce văd când mă întorc" (Om jag vänder mig om), de Björn Runge, Suedia, premiat cu un urs de argint pentru întreaga echipă de actori, şi "În mâinile tale" (Forbrydelser) de Annette K. Olesen, Danemarca. Am regăsit în aceste filme aceeaşi perspectivă rece, simplă, autentică asupra sentimentelor umane, ca şi cea pe care, cum spuneam mai sus, mi-o inspiră Berlinul. În locul efuziunilor pe care le cunosc atât de bine, în locul siropului şi-al baclavalei sentimentale cu care sunt obişnuit în lumea latină (şi pe care le iubesc!), cu care sunt atât de familiar, o tratare complet diferita a trăirii umane. Fraze simple şi scurte, fără înflorituri, care vorbesc despre necesităţi într-un mod pragmatic şi direct; joc al actorilor care aminteşte de filmele lui Ingmar Bergman; un minimalism al tuturor mijloacelor de expresie - imagine, joc, dialog, construcţie dramatică - care lasă să transpară mult acolo unde se spune puţin şi la obiect. Mai puţin e mai mult.

Titlul suedez (Ce văd când mă întorc) este semnificativ: regizorul povesteşte despre oameni înşelaţi, despre cum este modificată şi distrusă viaţa unui om în spatele lui, fără ca el să bănuiască, despre ce descoperă el atunci când se întoarce şi priveşte în spatele lui. Dar filmul povesteşte şi despre speranţa că fiecare om, chiar şi cel aproape distrus, are o şansă să înţeleagă, să schimbe cursul vieţii. Speranţa, înţeleasă în cheie nordică, arată altfel decât speranţa în cheie romantic-balcanică sau italiană: numai câteva imagini tăcute, câteva gesturi şi zorile gri, în care maşini aleargă pe şosele gri şi o femeie aflată în pragul disperării se reculege pe malul unui lac gri, în aerul rece. Generic gri.

Un alt film nordic a fost şi scurt-metrajul lui Cristi Puiu. S-a scris deja mult despre el, şi despre premiile pe care le-a obţinut. Nu insist. Vreau doar să completez că el se înscrie în aceeaşi gamă de strigăte mute (Cărtărescu) sau de tăceri asurzitoare, în aceeaşi atmosferă a unui rece nordic şi autentic, pe care am găsit-o în Berlin şi în filmele lui.
Căldura umană poate, deci, să arate şi altfel: rece şi autentică.

16 ian 2004, din jurnal

PS: La ultima proiecţie a scurt-metrajului lui Puiu, ne-am aşezat în rândul doi. În rest nu mai era nici un loc. Pe scenă tocmai vorbea regizorul, însoţit de o fată. După ce au terminat, au venit şi s-au aşezat chiar lângă noi. N-am apucat să le vorbesc, au plecat înainte de final. Bănuiesc că alături de el stătea Iulia Blaga, e o concluzie pe care o trag citind ultimele articole din Agenda LiterNet. Astfel, ca şi în Ce văd când mă întorc, firele existenţelor se întâlnesc pentru câteva momente, însă fără să se atingă cu adevarat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer