Bucătăria ornamentală a devenit bucătărie spaţială. Se găteşte cu treceri, scări care plutesc liber în holuri mari şi vegetarian-ascetice, lumina parfumează delicat ceea ce altădată era pipărat cu fier forjat, stâlpii netezi şi lucitori fac crocante spaţiile care altădată erau însiropate cu nenumărate cariatide şi baclavale ornamentalistice. Invers - în tradiţia bucătăriei putem găsi echivalentul modernităţii din arhitectură. Bucătăria însă pare mai puţin atinsă de morbul purificator al modernităţii. Ea a trecut cu bine prin momentele secolului 20, în care atâtea crime (începute cu o crimă a ornamentului*, la Viena) au retezat atâtea tradiţii. Abia în zilele noastre, curentul numit generic nouvelle cuisine pare să dezvolte puritatea în bucătărie. Cu un fel de minimalism muzical, mâncărurile nouvelle cuisine sunt mai mult de privit decât de mâncat. Ajung trei-patru îmbucături şi platonismul formelor, aranjate probabil după sofisticate reguli de ikebana într-o farfurie uriaşă, dispare în nefiinţa digestivă a stomacului. Categoric acest curent gastronomic nu e pentru depresivi. Mai întâi, când ţi se pune farfuria în faţă, te cuprind angoasele specifice perfecţioniştilor. Două păstăi de fasole, fierte scurt pentru a le păstra de un verde-crud sunt centrul compoziţiei; în jurul lor, în manieră Miró, trei grămăjoare de cremă fină, probabil din smântână, şampanie şi mango pasat, şi o nucă împănată cu anchois întregesc totul, aşezate după reguli secrete, în pentagramă, de maestrul bucătar din loja GB ("gura şi burta"), membru al Bucătarilor de Malta şi Ialta, reunificaţi după rit nou. Să nu uit: marginile (doar marginile!) marii farfurii albe sunt pudrate cu ceva fin, portocaliu, ar putea fi un amestec de curry, cacao şi boia, care echilibrează coloristic întreaga compoziţie. Cum să atingi aşa ceva? După ce reuşeşti să-ţi depăşeşti obsesia pentru ordine şi curăţenie, strici compoziţia şi înghiţi păstăile crude în timp ce admiri cu amicii simandicoşi cât de frumoase şi verzi sunt. La urmă rămâne o farfurie uriaşă şi goală (se folosesc farfurii mari pentru a accentua tensiunile compoziţionale între elementele "gătite", dar şi pentru a justifica preţul pipărat) care iţi aminteşte pe bună dreptate de oroarea de vid a vechilor germanici, dar şi de goliciunea stomacului propriu şi de goliciunea spaţiilor reci şi la fel de sofisticat-moderne ale restaurantului. Cum să nu fii deprimat, după aşa o masă, cum să nu concluzionezi că spiritul înalt şi rafinamentul sunt minunate, dar ne fac sa înţelegem cât de absurdă e existenţa noastră şi cât de nedreptăţiţi şi neînţeleşi suntem, în subtilele noastre percepţii despre nuca împănată cu anchois?
Mâncare şi spaţiu - unde şi cum mâncăm? Acasă: în bucătăria de bloc, în sufrageria caselor vechi, în grădină dacă avem noroc, pe terasă dacă suntem new rich. Statisticile arată că bucătăria e locul preferat de adunare a familiei, aşa era şi în România anilor '80, cu frig în apartamente şi duze lărgite la aragaz, unde ne încălzeam cu toţii, iar Mircea Cărtărescu scria Levantul pe un colţ de masă. Oricât de spaţioasă e casa, lumea tot în bucătărie se adună. Trăncănitul e determinat de starea de bine. Fie că se bea cafea, şpriţ de vară cu sarmale reci, că se mănâncă prăjituri sau se bea ceaiul de ora cinci, important e să fii în bucătărie, alături de bucătar(easă), ca să n-o laşi singură, ci s-o întreţii. Ca şi cafeaua, gătitul se discută. Camera de zi, livingul, este de fapt bucătăria, iar livingul definit ca atare de arhitect a devenit adesea, pe cât e de mare, un spaţiu singuratic. Acolo oamenii stau la televizor, privind emisiuni după emisiuni şi ronţăind, absenţi şi în neştire, tot ce le cade sub mână, pus pe măsuţa joasă de către gazdă. În spaţiile mari părem să fim singuri, în cele mici ne adunăm "la înghesuială", ne simţim bine, trăncănim, mâncăm. Spaţiile mari par să fie necesare doar ca să avem de unde ne aduna în înghesuiala bucătăriei. Plăcerea ia naştere ca alternativă la monotonie, la fel şi congresele din bucătării ca alternativă la livingul cu televizor.
*Ornament und Verbrechen (Ornament şi crimă) este manifestul publicat de Adolf Loos in 1908 la Viena, pledoarie pentru o arhitectură a formelor simple ("pure"), rezultate din necesităţi funcţionale.