Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Cuvinte şi spaţii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Schiul şi arta Căderii


Horia Marinescu

06.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În România trăieşti mult mai teluric zăpada. Ea nu e acolo aşa de aproape de abstract ca în Austria (pentru că zăpada, în varianta ei cea mai pură e o ilustrare a abstractului, a imaterialului – ca şi apa din care provine. Zăpada este cel mai aproape de puritate şi de abstract, e minimalistă, cum am spune noi azi, cel mai aproape de nimic, de imaginea fără trup. Să ne gândim doar la faptul că e compusă din steluţele construite pe model fractal, unde raportul plin (materie)/gol (spaţiu) e extrem de mic!).
La noi1 ai pârtii nepreparate, cu hopuri, pietre, şanţuri... Schiezi, obligat fiind să respecţi natura, mai mult, traseul tău la vale e determinat de context/topografie: trebuie să prevezi şi să reţii pentru data viitoare (trăieşti deci într-un timp al schiului care are trecut, prezent, viitor), să cauţi să aşezi firul tău zigzagat în mod savant peste dunele de zăpadă şi printre zonele cu pământ şi pietre.
Pe o pârtie perfectă însă, eşti pierdut (topografic vorbind) într-o abstracţiune totală. Locul este aproape „teoretic“, se apropie de modelul mental al pârtiei, nu ai accidente, planul înclinat perfect, continuu, este acoperit cu o zăpadă „abstractă“ şi ea. Ca şi în traiul luxuriant vest-european, îţi rămâne doar centrarea pe tine însuţi. Cobori, preocupat doar de această rostogolire controlată, de acest balet aspru2 şi decadent (căci nu urcă niciodată, nu opune rezistenţă Căderii, o stilizează doar!) în care pierzi aproape orice contact cu realul şi teluricul, devii centrat pe tine însuţi, într-ul fel de Umanism al schiului dintr-o altă Renaştere, în care Omul rămâne singur cu sine pentru a se stiliza (inutil?) la infinit. Cobori pârtia conştient doar de gravitaţie (si ea un concept mental, abstract, în definitiv) şi de complexul de forţe pe care trebuie să-l mânuieşti cu eleganţă. Stilul tău e unul raportat doar la măiestria ta în mişcare, la nivelul artei tale de a schia.
Pe pârtiile austriece mă cuprinde undeva pe la mijloc o ameţeală, provenită din această decuplare de la real (realul greu al lui Kundera).
Insuportabila uşurătate a schiului perfect îmi dă ameţeli. Sus-jos-ul balansului, rotirile tot mai perfecte şi mai regulate ale schiurilor, nederanjate de nici o neregularitate a mediului perfect omogen al zăpezii, toate îţi dau o senzaţie de ireal, de vis în care nu simţi nimic, doar vezi şi ştii, interacţionezi cu un mediu atât de omogen şi ordonat, încât ar putea fi doar unul mental, imaginat, nici măcar visat (pentru că şi visele sunt, chiar şi ele, mai frumoase şi mai „reale“ decât imaginile mentale reci ale unei matematici sau fizici moderne. Visele au şi ele hopurile lor!). Ca şi în viaţă (Kundera...) perfecţiunea la schi este fascinantă, dar mă întreb dacă o putem suporta mai mult de o clipă. Clipa contactului cu ea e jubilantă (căci conţine, contopite, ca în dragoste, căutarea-pasiunea idealului şi atingerea lui) dar apoi devine ameţitoare, cu aerul ei rarefiat şi olimpic al înălţimilor. În clipa aceea începem să înfiripăm Nostalgia, care nu e decât das Sehnen nach dem begrünten Tal, tânjirea după acea vale şi grădină în care japonezul şi-ar aşeza casa, iar Horia Bernea şevaletul. 5 feb. 2002, dimineata devreme (din jurnal)
1 Acest “noi” derivă desigur din limba română, care îmi este, în clipa în care o folosesc, patrie, indiferent unde m-aş afla. Nu mă gândesc la o patrie în sensul naţionalist, ci în sensul de “bergender Ort”, loc primitor în care te poţi afla. Când vorbesc deci româneşte, sunt implicit inclus în noi-ul limbii.
2 Acest balet e aspru, dar decadent (la propriu). Schiul pare astfel o metaforă superbă a vieţii noastre: orice am face, nu putem opri sensul Curgerii, fluviul lui Siddharta curge şi la schi din vârful muntelui către cabana din vale. Orice am face, oricât de maeştri am fi în arta schiului, nu-i putem schimba sensul, nu vom urca niciodată muntele, schiind. Ne rămâne munca, superbă – căci e şi artă! – şi sisifică în acelaşi timp, de a face din această Coborâre opera vieţii noastre. (Dacă alpinismul este asceza şi munca Speranţei, schiul este arta Căderii, il divertimento della Caduta! Primul – religios, creştin, celălalt – camusian).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer