Ora albastră

*****
Prezentare autor

Scriitor, ziarist, eseist, profesor şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto s-a născut la Lima, în 1954. Studiază la prestigioasa Pontificia Universidad Católica del Perú, unde în prezent predă cursuri de literatură, luându-şi licenţa în 1977. Îşi petrece următorii doi ani la Madrid, cu o bursă de cercetare de la Institutul de Cultură Hispanică, prilej de a şi călători intens, cunoscând astfel Spania şi alte ţări europene. În 1979 urmează masteratul la University of Texas, Austin, unde obţine ulterior şi doctoratul.

În 1983, debutul său literar cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului) este o adevărată revelaţie pentru cititori şi critici, deschizând o serie de opere care cuprinde romane - între care El tigre blanco (Tigrul alb, 1985), Deseo de noche (Dorinţă de noapte, 1993), El vuelo de la ceniza (Zborul cenuşii, 1995), El otro amor de Diana Abril (Cealaltă dragoste a Dianei Abril, 2002), Grandes miradas (Priviri adânci, 2003), Ora albastră (La hora azul, 2005), El susurro de la mujer ballena (Murmurul femeii balenă, 2007) şi La venganza del silencio (Răzbunarea tăcerii, 2010) -, volume de povestiri - cartea de debut a fost urmată de Vestidos de una Dama (Rochiile unei doamne, 1987), Amores de invierno (Iubiri de iarnă, 1994), Cinco para las nueve y otros cuentos (Nouă fără cinci şi alte povestiri, 1996), Pálido cielo (Cer palid, 1998) -, volume de teatru, eseuri şi biografii literare.

I s-au decernat importante distincţii literare, între care: premiul peruan Wiracocha, premiul german Anna Seghers, premiul spaniol Herralde. Romanul Murmurul femeii balenă a fost finalist al premiului Planeta - Casa de America.

*****
Intro

Roman tradus în peste cincisprezece ţări, recompensat cu Premiul Herralde în 2005.
 
Ancorat în istoria recentă a războiului civil peruan, Ora albastră este în acelaşi timp o tulburătoare poveste a unei iubiri imposibile şi o investigaţie lucidă a subterfugiilor şi recuperării unei conştiinţe culpabile. Dureroasa încercare a protagonistului de a face lumină asupra unor fapte cumplite, trecute sub tăcere sau uitate de memoria familială şi socială, este în acelaşi timp şi o emoţionantă incursiune în universul său lăuntric, pentru a-şi afla adevărata identitate, a-şi exorciza obsesiile şi a se împăca definitiv cu sine.

În Lima, la sfârşitul anilor '90, Adrián Ormache, avocat prosper, beneficiază de toate avantajele clasei peruane înstărite. Are o căsnicie model - soţia iubitoare, Claudia, i-a dăruit două fete încântătoare -, locuieşte într-o vilă elegantă, se bucură de succes profesional şi social, petrece vacanţe de vis în Marea Caraibilor. Însă confortul cotidian al lui Adrián se destramă când face o descoperire uimitoare: din scrisorile găsite la moartea mamei află că tatăl său, fost ofiţer de marină, la rândul lui mort de câţiva ani, nu era în realitate militarul animat de patriotism şi acoperit de glorie, care a luptat împotriva mişcării Sendero Luminoso, ci un torţionar fără milă, care s-a îndrăgostit însă iremediabil de o prizonieră indiană, Miriam. Povestea ei, precum şi posibilitatea de a avea un frate vitreg exercită o fascinaţie copleşitoare asupra lui Adrián. Când, după o frenetică explorare, o descoperă în sfârşit pe enigmatica Miriam, îşi asumă vinile şi contradicţiile tatălui, într-o autentică descindere în infern.
 
"Ora albastră este un roman plin de înţelepciune şi curaj, admirabil construit, care nu lasă cititorul să-şi tragă sufletul, adeverind formidabilul  talent narativ al lui Alonso Cueto." (Javier Cercas)
 
"Un regal literar, ca toate romanele şi povestirile lui Alonso Cueto..." (Alfredo Bryce Echenique)
 
"O poveste pasionantă, scrisă într-un stil la fel de contondent, precis şi revelator precum bisturiul unui medic legist." (Rosa Montero)
 
"Un roman magnific, care descrie cu luciditate şi fantezie sechelele celor zece ani de război civil şi terorism... Proza lui Cueto este năvalnică şi irezistibilă, împletind descrieri, dialoguri, reflecţii şi monologuri într-o singură frază." (Mario Vargas Llosa)

*****
Fragment

Puţin înainte de a începe această poveste, revista Cosas mi-a publicat o fotografie la rubrica mondenă. Era o fotografie dreptunghiulară care trona pe toată pagina.

Eu apăream în faţa camerei zâmbind. Cu capul ridicat, cu sacoul lucios, cu două sau trei degete puse pe umărul frumoasei mele soţii, Claudia. Mi se părea că arăt bine, cu amestecul acela de dezinvoltură şi eleganţă pe care unii dintre noi ştim să-l etalăm când e vreun fotograf pe aproape. Aveam nodul de la cravată bine făcut, părul ciufulit cu prudenţă, iar pe inelar, verigheta ce simboliza cincisprezece ani tihniţi de căsătorie. Lângă mine, Claudia, asociatul meu Eduardo şi Milagros, soţia lui..., toţi patru privind obiectivul, ţinând pahare de whisky în mână ca pe nişte trofee, învăluiţi în afectuoasa aroganţă a zâmbetelor noastre, ca şi cum tocmai am fi primit premiul pentru cele mai fericite cupluri de la petrecerea aceea.
 
Într-o zi, la micul dejun, Claudia mi-a arătat revista cu fotografia. Cumnată-mea mi-a telefonat puţin mai târziu la birou.
"Arătaţi nemaipomenit", mi-a spus. Mă simţeam măgulit, dar nu şi surprins de faptul că fotografia era mai mare decât celelalte de pe pagină.
 
Pe atunci imaginea mea apărea adesea în presă, şi cred că făcea de fiecare dată o bună impresie. Datele unei vieţi care, să spunem aşa, mă avantajau. Aveam patruzeci şi doi de ani. Câştigam nouă mii de dolari pe lună. Aveam optzeci de kilograme, greutatea potrivită pentru înălţimea mea de un metru optzeci şi doi. Zilnic petreceam o oră la o sală de sport. Pe deasupra, eram unul dintre asociaţii unui cabinet de avocatură care se ocupa de un grup de vreo sută de clienţi cu dare de mână. Aveam de lucru până peste cap, dar şi destule ajutoare la birou.
 
Pe vremea aceea un prieten mi-a spus, pe un ton acuzator, că arboram un aer tot mai mulţumit de mine însumi.
 
Avocatura a fost dintotdeauna vocaţia mea. Când eram la liceu, am făcut odată o lucrare cu titlul Dreptul în viaţa de zi cu zi. Ideea principală a acestui text era aceea că orice relaţie socială, chiar şi cele de dragoste sau de prietenie, se bazau pe un pact tacit. Părinţi, fii, soţi, iubiţi, prieteni, fraţi ajung, fără s-o spună explicit, la înţelegeri asupra conduitei lor. Habitudinile consfinţesc aceste acorduri. Dacă cineva nesocoteşte contractul stabilit, dacă cineva se comportă altfel decât o făcuse până atunci, îşi încalcă promisiunea, adică înţelegerea. Dreptul se întemeiază pe raporturile umane. Sau cel puţin aşa gândeam pe atunci. Din copilărie mă interesa însă nu numai dreptul.
 
Visam şi să ajung scriitor. Am şi scris odată un roman de aventuri şi de dragoste.
 
De câteva săptămâni m-am tot gândit la vocaţia mea frustrată de scriitor.
 
M-am tot gândit, fiindcă am vrut să scriu povestea asta. Nu ştiu de ce. Faptul că nu-i văd chipul celui care o s-o citească mă face să mă simt protejat (am angajat un autor care să-şi imprime stilul stângaci şi numele pe această carte).
 
Îmi voi spune Adrián Ormache. Dar unii vor ghici cine sunt.
 
Ne vor recunoaşte, pe mine sau pe soţia mea, Claudia. Soţia mea, Claudia. E ciudat să-i spun aşa. Ca unei străine. Numele-i unduios îmi amintea de forma curcubeului, sau cel puţin aşa i-am spus în ziua când ne-am cunoscut la o petrecere, acum douăzeci de ani. Complimentul era banal, dar i-a făcut plăcere.
 
Pe vremea când a început povestea asta, Claudia era o companie ideală. Se îmbrăca bine, mă însoţea la cocteiluri şi se împrietenise cu soţiile altor avocaţi.
 
N-ai să poţi găsi o soţie mai bună, îmi spunea soacră-mea.
 
Avea dreptate. Cu taioarele şi distincţia ei, Claudia făcea mereu impresie bună în cercul prietenilor şi cunoscuţilor. Organiza la noi cine excelente, care nu se mai sfârşeau, cu mese pline de tăvi cu fripturi, tot felul de salate şi deserturi. Avocaţi faimoşi - Muñiz, del Prado, Rodrigo - stăteau până târziu la noi acasă şi întotdeauna îşi luau rămas-bun îmbrăţişându-ne. La fel se întâmpla şi cu cei câţiva politicieni: Ferrero, Lourdes Flores, uneori chiar Belaúnde [1]. Toţi ne erau prieteni buni.
 
Îmi plăcea ca fetele mele să-i vadă în casă. Avem două fete adorabile (ăsta-i cuvântul care-mi vine în minte acum, când mă gândesc la ele).
 
În prezent, cea mai mare, Alicia, studiază dreptul la Universitatea Catolică. Din fericire, e sigură că aceasta îi e vocaţia. Va face avocatură, ca mine. Este o fată inteligentă şi frumoasă (n-o spun pentru că sunt tatăl ei, sper că mă înţelegeţi). Încă mai e la vârsta când crezi că le ştii pe toate, dar e mereu amabilă şi chiar afectuoasă cu cei mai mari decât ea. Cea mică, Lucía, e la fel de deşteaptă ca soră-sa. Lucía e o fată sensibilă, visătoare şi cu unele temeri fireşti, de pildă de întuneric sau de păianjeni. Are o imaginaţie bogată şi o nevoie de afecţiune care o face să-mi povestească anecdote şi glume, una după alta.
 
Cu ochii ei verzi, părul ca mătasea şi picioarele lungi, e una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am văzut. Locvacitatea ei e o dovadă a eforturilor pe care le face veşnic, fiind cea mai mică, pentru a nu fi mai prejos printre cele trei persoane mari din casă.
 
Lucía e o mare iubitoare a chitării, şi se închide la ea în cameră cu prietenele să asculte albumele lui Kurt Cobain.
 
Când a împlinit treisprezece ani, i-am cumpărat o chitară bas.
 
Din fericire, instrumentul nu era prea zgomotos. Pe deasupra, vila noastră de cinci sute de metri pătraţi în San Isidro [2] era suficient de mare pentru ca fiecare dintre noi, inclusiv cele două femei de serviciu, bucătăreasa şi şoferul Claudiei, să poată trăi liniştit, departe de sunetul minunat al corzilor.
 
Când nu era acaparată de muzică, Lucía era o companie grozavă. Îmi povestea tot felul de întâmplări, îmi împărtăşea problemele ei şi ale prietenelor, mă săruta şi mă îmbrăţişa.
 
Acum, îmbrăţişările ei sunt printre amintirile mele cele mai dragi. Duc dorul acestor clipe, căci mă gândesc că, având în vedere toate câte s-au întâmplat, aparţin astăzi unui timp de demult. În acele zile fata mea îmbrăţişa alt om, care a dispărut pentru totdeauna.

Nota:
[1] Fernando Belaúnde Terry (1912-2002), preşedinte al ţării care a îndeplinit două mandate (1963-1968 şi 1980-1985).
[2] Cartier din Lima, cu construcţii moderne, devenit centrul financiar al oraşului.