La umbra rodiului

*****
Prezentare autor

Scriitor şi regizor de origine pakistaneză, Tariq Ali s-a născut în 1943, în Lahore, şi-a făcut studiile în Pakistan şi apoi la Oxford. Atitudinea lui de opoziţie faţă de dictatura din Pakistan l-a împiedicat să se mai întoarcă în ţara natală şi astfel a rămas într-un exil nedorit în Marea Britanie.

A scris peste douăzeci de cărţi de istorie şi politică, dar şi romane, piese de teatru şi scenarii, fiind şi autorul unor documentare TV. Un cunoscut intelectual de stânga, colaborator al cotidianului Guardian încă din anii '70 şi editor al New Left Review, Tariq Ali s-a afirmat ca un lucid analist politic şi un intelectual activ, implicat în dezbaterile publice.

La umbra rodiului (Shadows of the Pomegranate Tree, 1992) este primul volum dintr-un cvintet de romane dedicat istoriei Islamului (celelalte patru sunt: The Book of Saladin, 1999; The Stone Woman, 2001; A Sultan in Palermo, 2005; Night of the Golden Butterfly, 2010). La umbra rodiului a fost tradus în peste zece limbi şi i s-a acordat The Archbishop San Clemente del Instituto Rosalia de Castro Prize, pentru cel mai bun roman străin publicat în Spania în 1994.

*****
Intro

Prima carte dintr-un cvintet al Islamului, La umbra rodiului e povestea prăbuşirii Granadei arabe, a violentei intruziuni a catolicilor spanioli în lumea musulmană, guvernată de propriile legi. Într-o atmosferă impregnată de o senzualitate latentă, în adierea rodiilor ce aprind cerul înserării, dramele personale ale unei familii se întâlnesc cu cele ale marii istorii.
 
În adierea răcoros-acrişoară a rodiilor din curtea nobilului arab Umar, marea şi mica istorie se întâlnesc: acolo unde Hind îşi trăieşte cei dintâi fiori ai iubirii, mezinul Yazid face primele descoperiri legate de lumea satului al-Hudayl, iar în mintea fratelui cel mare se urzesc primele planuri războinice. În ciuda liniştii aparente, lumea senzuală şi aromată a Granadei arabe îşi trăieşte crepusculul, căci visul unei Spanii ultracatolice este creştinarea forţată a comunităţilor de arabi şi distrugerea civilizaţiei acestora, socotită una a pierzaniei şi desfrânării. Povestea familiei lui Umar ascunde multe mistere, de la o iubire incestuoasă sfârşită tragic din pricina sentimentului culpabilităţii la erotismul irezistibil al frumoasei Hind şi la cel incert, al logodnicului ei. Vieţile tuturor par să se desfăşoare după ritmuri ancestrale, în acord cu un tip de spiritualitate care le infuzează fiecare mărunt gest cotidian şi cu un cod al onoarei tacit, ce le guvernează existenţa. Dar micul univers apărat de propriile legi şi condus cu înţelepciune de bătrâni ai satului, care obişnuiesc să-şi ospăteze la propria masă duşmanii învinşi pe câmpul de luptă, e pe cale să se destrame, la fel ca strigătul sfâşietor al muezinului în asfinţit şi ca mireasma rodiilor din curtea lui Umar.

"Cartea lui Tariq Ali este saga unei familii arabe ce încearcă să supravieţuiască prăbuşirii propriei lumi, ce pune accent pe evocarea vieţii locuitorilor condamnaţi la pieire din satul al-Hudayl, asediat de spanioli. Romanul are un mesaj, şi este unul dintre cele mai puternice." (Guardian)

"Romanul lui Tariq Ali surprinde Spania musulmană în întreaga ei splendoare şi umanitate. O poveste fermecătoare, scrisă cu vervă şi inteligenţă. La umbra rodiului e un roman în acelaşi timp onest, dar provocator, plin de informaţie istorică, dar delectabil, bazat pe evenimente reale, îmbrăcate în haina cea mai atrăgătoare a ficţiunii. O carte de savurat şi devorat." (The Independent)

*****
Fragment
 

- Dacă lucrurile merg tot aşa, zise Ama gângăvind cu gura-i ştirbă, din noi n-o să rămână decât amintirea.
Întrerupt din joc, Yazid se încruntă şi îşi ridică ochii de la pânza care închipuia tabla de şah. Se găsea în celălalt capăt al curţii, încercând cu disperare să deprindă stratagemele jocului.
Surorile lui, Hind şi Kulthum, erau amândouă jucătoare desăvârşite. Erau plecate la Gharnata, împreună cu ceilalţi din familie.
 
Yazid dorea să le facă o surpriză cu o deschidere deosebită, la întoarcerea lor acasă.
Încercase să-i stârnească Amei interesul în privinţa jocului său, dar bătrâna îl refuzase chicotind. Yazid n-o putea înţelege.
Nu era şahul infinit superior mătăniilor pe care le tot prefira printre degete? Atunci de ce-i scăpa ei mereu acest lucru?
 
În silă, începu să strângă piesele de şah. "Ce frumoase sunt!" îşi zise pe când le aşeza cu grijă în micuţa lor casetă. Fuseseră comandate special de tatăl său. Juan, tâmplarul, fusese instruit să le cioplească la timp pentru a-i fi dăruite în ziua în care împlinise zece ani, luna trecută, anul 905 după calendarul islamic, 1500, după cel creştin.
 
Familia lui Juan se afla de veacuri în serviciul neamului Banu Hudayl. În 932, după calendarul creştin, capul clanului Hudayl, Hamza bin Hudayl, fugise din Dimashk. Îşi adusese familia şi slugile în avanposturile apusene ale Islamului. Se aşezase la poalele colinelor, la vreo cincizeci de kilometri de Gharnata.
 
Aici clădise un sat cunoscut mai târziu sub numele al-Hudayl.
Ridicat pe înălţimi, se putea vedea de departe. Era înconjurat de pâraie de munte care, primăvara, se prefăceau în torente, umflate de zăpezile topite. La marginile satului, copiii lui Hamza cultivaseră pământul şi plantaseră livezi. La aproape cincizeci de ani de la moartea lui Hamza, urmaşii lui îşi construiră un palat. În jurul acestuia se întindeau moşiile, viile şi livezile de migdali, portocali, rodii şi duzi, ce semănau cu nişte ţânci agăţându-se de fusta a mamei.
 
Aproape fiecare piesă de mobilier, bineînţeles, în afară de prăzile de război ale lui Ibn Farid, fusese lucrată cu grijă de strămoşii lui Juan. Tâmplarul, ca oricare alt sătean, ştia care e locul lui Yazid în familie. Băiatul era favoritul tuturor. Şi aşa s-a hotărât să facă un set de piese de şah care să le întreacă pe toate celelalte. Până la urmă, Juan s-a întrecut pe sine însuşi.
 
Maurii erau albele. Regina lor era o frumuseţe nobilă cu o mantilă, soţul ei, un monarh cu barbă roşie şi ochi albaştri, cu trupul acoperit de o robă arabă curgând în falduri, bătută în pietre nestemate. Turele erau replicile turnului care domina intrarea în palatul clanului Banu Hudayl. Cavalerii erau reprezentări ale străbunicului lui Yazid, războinicul Ibn Farid, ale cărui fapte de arme şi aventuri galante erau de pomină. Nebunii albi erau plăsmuiţi după chipul imamului cu turban de la moscheea satului. Pionii semănau izbitor cu Yazid.
 
Creştinii nu numai că erau în negru, ci mai luaseră şi chipuri de monştri. Ochii reginei negre străluceau de răutate, într-un contrast izbitor cu madona în miniatură ce-i atârna de gât. Buzele îi erau sângerii. Un inel pe degetul ei dezvăluia privitorului un craniu pictat. Regele fusese sculptat cu o coroană ce-i putea fi uşor luată de pe cap. Mai mult, iconoclastul tâmplar mai căpătuise monarhul şi cu o pereche de coarne minuscule. Aceste imagini ale lui Ferdinand şi ale Izabelei erau înconjurate de figurine la fel de groteşti. Cavalerii ridicau mâini pătate de sânge. Cei doi nebuni erau sculptaţi cu chipul Satanei, amândoi aveau mâinile încleştate pe pumnale, în vreme ce cozi li se iţeau pe la spate. Juan nu-l văzuse niciodată pe Ximenes de Cisneros în persoană, altfel privirile arzătoare şi nasul coroiat al arhiepiscopului ar fi fost zugrăvite şi ele. Pionii erau toţi nişte burtoşi în rasă de călugăr, cu feţele ascunse sub glugi, aruncând ocheade hrăpăreţe, ca nişte agenţi ai Inchiziţiei în căutare de pradă.
 
Toată lumea care văzuse piesele fusese de acord că lucrarea lui Juan era o capodoperă. Tatăl lui Yazid, Umar, se speriase.
Ştia că, dacă un spion al Inchiziţiei dădea peste acest joc de şah, tâmplarul avea să fie omorât în chinuri. Dar Juan rămăsese neînduplecat: copilul trebuia să-şi primească darul. Inchiziţia îl acuzase pe tatăl tâmplarului de apostazie cu şase ani în urmă, în vreme ce-şi vizita nişte rude din Tulaytula. Mai târziu se stinsese din viaţă în temniţă, în urma rănilor grave provocate de tortură. În final, i se smulseseră degetele. Bătrânul tâmplar îşi pierduse pofta de viaţă. Tânărul Juan dorea să se răzbune. Figurinele şahului nu erau decât un început.
 
Numele lui Yazid fusese înscris la baza fiecărei piese de şah. Băiatul le îndrăgea de parcă ar fi fost vii. Preferata lui, totuşi, era Izabela, regina neagră. Îl speria şi, în acelaşi timp, îl fascina.
Cu vremea, începuse să i se spovedească, împărtăşindu-i toate grijile lui, dar numai atunci când era sigur că se găseau numai ei doi în încăpere.
 
Odată ce termină de strâns şahul, se uită iar la bătrână şi suspină.
De ce vorbea Ama singură întruna de la o vreme? Chiar îşi pierdea minţile? Aşa zicea Hind, dar ştrengarul nu era convins.
 
Sora lui vorbea deseori vrute şi nevrute la mânie, dar dacă Ama ar fi înnebunit într-adevăr, tatăl lui i-ar fi găsit un loc în maristan-ul din Gharnata, lângă bunica Zahra. Hind se supărase pe Ama pentru că bătrâna nu mai contenea să spună că venise timpul ca părinţii să-i găsească un soţ.
Yazid străbătu curtea şi se aşeză în poala Amei. Chipul bătrânei, deja un ghem de riduri, se zbârci şi mai tare când îi zâmbi.
 
Îşi lăsă deoparte mătăniile şi mângâie obrazul băiatului, sărutându-l cu blândeţe pe frunte.
- Allah să te binecuvânteze! Ţi-e foame?
- Nu, Ama. Cu cine vorbeai tu adineauri?
- Cine mai stă să asculte o bătrână în ziua de azi, Ibn Umar? Aş putea muri la vârsta mea.
 
Ama nu-i spusese niciodată lui Yazid pe numele lui. Niciodată. Nu era Yazid numele unui calif care i-a înfrânt şi omorât pe nepoţii Profetului lângă Kerbala? Acel Yazid le promisese soldaţilor să-şi descalece caii în moscheea unde Profetul însuşi înălţase rugi în Medina. Acel Yazid le arătase tovarăşilor Profetului dispreţ. A-i rosti numele însemna să pângărească memoria familiei Profetului. Bătrâna nu-i putea povesti băiatului toate astea, dar era un motiv destul de întemeiat pentru ea ca să-l strige numai Ibn Umar, fiul tatălui său. Odată, mezinul o întrebase despre asta în faţa întregii familii, iar Ama aruncase o privire supărată mamei lor, Zubayda, ca şi cum ar fi zis: "Este numai vina ei, de ce n-o întrebi pe ea?" Dar toată lumea izbucnise în râs şi bătrâna ieşise din odaie înfuriată.
 
- Eu te ascultam. Te-am auzit vorbind. Pot să-ţi repet ce-ai spus. Vrei să-ţi repet cuvânt cu cuvânt?
- Vai, copile, suspină Ama. Vorbeam cu umbra rodiilor.
Cel puţin ei vor mai fi aici, când noi ne vom duce cu toţii.
- Unde să ne ducem, Ama?
- Cum unde? La ceruri, copile!
- O să intrăm cu toţii în rai?
- Allah să te binecuvânteze. Vei ajunge în al şaptelea cer, neprihănitul meu corn de lună. Nu sunt prea sigură în privinţa celorlalţi. Cât despre sora aia a ta, Hind bint Umar, dacă n-o mărită mai repede, nici n-o să se ridice până la primul cer. Nu, ea nu. Mă tem că un blestem se va abate pe capul copilei ăleia.
Mă tem că va pătimi amarnic şi ruşinea va cădea pe capul tatălui vostru, Dumnezeu să-l aibă sub pavăza Lui!
 
Yazid începuse să chicotească la gândul că Hind n-avea să ajungă nici măcar în primul cer, iar râsetul lui era atât de molipsitor, încât Ama începu şi ea să râdă, arătându-şi ultimii dinţi rămaşi în gură.
Dintre toţi fraţii şi surorile lui, Yazid o îndrăgea cel mai tare pe Hind. Ceilalţi îl socoteau un copilaş, parcă uluiţi că putea gândi şi vorbi. Îl ridicau în braţe şi îl sărutau, ca pe un biet animal de companie. Ştia că le era drag, dar nu-i plăcea faptul că nu-i răspundeau niciodată la întrebări. Iată de ce îi privea pe toţi cu dispreţ.
 
Pe toţi, în afară de Hind, care era cu şase ani mai mare decât el, dar îl trata ca pe un egal. Se certau şi se băteau foarte mult, dar se adorau. Această dragoste pentru sora lui îi era atât de adânc înrădăcinată în suflet, încât nici una dintre premoniţiile Amei nu-l tulbura.
Hind a fost cea care i-a destăinuit adevăratul motiv pentru care vizita fratelui bunicului lor, Miguel, îi supărase atât de tare pe părinţii lui săptămâna trecută. Şi el se supărase când auzise
 
că Miguel dorise să vină toţi cu el la Qurtuba, unde era episcop, ca să-i convertească personal la catolicism. Miguel a fost cel care, cu trei zile în urmă, îi târâse pe toţi, inclusiv pe Hind, până la Gharnata. Yazid se întoarse iar spre bătrână.
- De ce nu mai vorbeşte cu noi bunicul Miguel în limba arabă?
 
Pe Ama întrebarea o făcea să-nmărmurească. Vechile obiceiuri nu sunt uitate niciodată, aşa că aproape scuipă la auzul numelui "Miguel" şi începu să-şi treacă mătăniile printre degete,
mormăind întruna:
- Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este Profetul Lui...
- Răspunde-mi, Ama, răspunde-mi!
 
Ama se uită la chipul luminos al băiatului. Ochii lui de culoarea migdalei scânteiau de supărare. Îi amintea de străbunicul lui. Tocmai această amintire o înduplecă să-i răspundă la întrebare:
- Bunicul tău Miguel vorbeşte, citeşte şi scrie în limba arabă, dar... dar... glasul Amei se înecă de mânie: Ne-a întors spatele. A lăsat tot. N-ai văzut şi tu că de data asta duhnea la fel ca ei?
 
Yazid începu iar să râdă. Ştia că bunicul său Miguel nu era un membru îndrăgit al familiei, dar nimeni nu-i vorbise despre el vreodată cu atâta dispreţ. Ama chiar avea dreptate. Până şi tatăl său se pornise să râdă când ummi Zubayda descrisese neplăcutele duhori emanate de episcop, comparându-l cu o cămilă ce mâncase prea multe curmale.
 
- Întotdeauna a puţit aşa?
- Sigur că nu! se răsti Ama, supărată de întrebare. Pe vremuri, înainte să-şi vândă sufletul şi să se prosterneze la imagini de bărbaţi însângeraţi ţintuiţi pe cruci de lemn, era cel mai curat dintre toţi. Cinci băi pe zi vara. Cinci schimburi de haine. Îmi amintesc bine acele timpuri de odinioară. Acum miroase ca un grajd. Ştii de ce?
Yazid recunoscu că nu.
 
- Pentru ca nimeni să nu-l acuze c-a rămas musulman sub sutana lui. Catolici împuţiţi! Creştinii din ţările sfinte erau curaţi, dar preoţilor catolici de aici le e frică de apă. Ei cred că de-ar face o baie l-ar trăda pe sfântul care-l numesc Fiul Domnului. Acum ridică-te şi vino cu mine. E timpul să mănânci. Soarele apune şi nu-i mai putem aştepta să se întoarcă de la Gharnata. Tocmai mi-am amintit ceva. Ţi-ai luat mierea azi?
 
Yazid îi făcu un semn nerăbdător din cap că da. De când se născuse, la fel ca şi pe fraţii şi surorile lui mai mari, Ama îl pusese să ia o lingură plină de miere sălbatică, în fiecare dimineaţă.
- Cum să mâncăm, dacă nu ţi-ai spus rugăciunile de seară?
 
Se încruntă la el, supărată că îşi închipuise că ea uitase de ritualul sfânt. Ce blasfemie! Yazid zâmbi cu gura până la urechi, iar ea nu se putu opri să nu-i întoarcă zâmbetul. Se sculă încet de la locul ei, apoi se îndreptă spre baie, ca să-şi facă abluţiunile. Yazid rămase sub rodiu. Îndrăgea acel ceas al zilei, când păsările se pregăteau gălăgioase să se culce. Într-o firidă din turn, cu vedere spre curtea exterioară şi spre lumea de dincolo, gângureau hulubii.