J.M. Coetzee
Epoca de fier
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
*****
Prezentare autor
John Maxwell Coetzee (n. Cape Town, 9 februarie 1940) îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.
Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - The Sunday Express Book of the Year) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Boyhood, din 1997, şi Youth, din 2002, fac parte din ciclul autobiografic Scenes from Provincial Life. Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas, 2006) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare.
În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009) şi, respectiv, Summertime, ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este şi autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.
*****
Intro
"Premiul Nobel pentru literatură i se acordă lui J.M. Coetzee, care înfăţişează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului." (Motivaţia juriului Nobel 2003)
Epoca de fier, considerată în 1990 Cartea anului în Marea Britanie de Sunday Express, împleteşte cu subtilitate şi umor reţinut tragedia personală cu dramatismul unei epoci marcate - în Africa de Sud - de rasism şi de violenţe sociale şi politice. Doamna Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, suferă de cancer în fază terminală. Într-o scrisoare-jurnal, adresată fiicei ei plecate demult în America, eroina îşi descrie noua condiţie, ce o împinge spre reconsiderarea propriei vieţi, pe fundalul unei realităţi faţă de care, fără a o fi ignorat, a preferat să se păstreze într-o pasivitate filozofică până în acel moment - ororile apartheidului. Străduindu-se să-şi accepte boala care o macină, doamna Curren descoperă cu disperare şi mânie crescânde "cancerul" social şi cultural al Africii de Sud. Incendierea unei aşezări locuite de negri, uciderea unor activişti adolescenţi, abuzurile şi brutalitatea poliţiei şi armatei, furia şi revolta compun o plasă tot mai strânsă în jurul eroinei, aducând violenţele până în pragul casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe măsură ce degradarea fizică a doamnei Curren se accentuează, făcând-o tot mai dependentă de Vercueil, un om al străzii beţiv care şi-a făcut culcuş pe aleea ei. Vercueil îi devine singura fiinţă umană apropiată, iar relaţia dintre cei doi este surprinsă magistral de Coetzee.
"Un roman desăvârşit stilistic ale cărui adevăruri taie în carne vie." (The New York Times Book Review)
"Un carnaval tragic al Africii de Sud moderne descris cu vehemenţă." (The Wall Street Journal)
"Coetzee te îmbată cu un lirism sec, îţi dă lovitura de graţie cu imagini obsedante." (Le Figaro)
"O scriere magnifică, pe care nu o poţi da uitării." (Daily Telegraph)
"J.M. Coetzee este unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Epoca de fier este un roman scris impecabil, ironic, plin de tensiune şi suferinţă - pur şi simplu uluitor." (Los Angeles Times)
***
Fragment
Alături de garaj este o alee, poate-ţi aminteşti de ea, te jucai uneori acolo cu prietenii tăi. Acum e un loc mort, pustiu, nefolosit, unde se îmgrămădesc şi putrezesc frunzele măturate de vânt.
Ieri, la capătul acestei alei, am dat peste o casă din cutii de carton şi folii de plastic, şi un bărbat culcat pe-o parte înăuntru, un bărbat pe care îl mai văzusem pe stradă: înalt, subţire, cu pielea vârstată şi dinţi lungi, cariaţi, care poartă un costum gri, lăbărţat, şi o pălărie cu un bor moale. Acum avea pălăria pe cap, dormea cu borul îndoit sub ureche. Un om al străzii asemenea multor oameni ai străzii, care dau târcoale parcărilor de pe strada Mill, cerşind de la cumpărători, bând sub şoseaua suspendată, mâncând ce găsesc prin tomberoane. Unul dintre oamenii străzii pentru care august, luna ploioasă, este cea mai rea dintre toate. Adormit în cutia lui, cu picioarele răşchirate, ca ale unei marionete, cu gura căscată. Un miros cu totul neplăcut stăruia în jurul lui: urină, vin dulce, haine mucegăite şi încă ceva. Murdar.
O vreme am stat şi m-am uitat lung la el, m-am uitat şi am adulmecat. Un musafir care mă obligă să-i accept vizita tocmai în această zi. Aceasta era ziua când am aflat veşti de la doctorul Syfret.
Veştile nu erau bune, dar erau ale mele, destinate mie, doar ale mele, nu le puteam refuza. Îmi fuseseră date ca să le iau în braţe, să le strâng la piept şi să le duc acasă, fără să strâng mâna cuiva, fără să vărs lacrimi.
- Mulţumesc, domnule doctor, am spus eu. Mulţumesc pentru francheţe.
- O să facem tot ce putem, a zis el, o s-o rezolvăm împreună. Dar în spatele frontului de camaraderie, vedeam încă de pe-acum că bătea în retragere. Sauve qui peut. Devotamentul lui era faţă de cei vii, nu faţă de cei care trag să moară.
Tremuratul a început abia când am coborât din maşină. Când am închis uşa garajului, tremuram toată: ca să mă liniştesc, a trebuit să strâng din dinţi, să-mi încleştez mâna pe geantă. Atunci am văzut lăzile, l-am văzut pe el.
- Ce faci aici? am întrebat, auzind iritarea din propria-mi voce, nestăpânind-o. Nu poţi sta aici, trebuie să pleci.
Nu s-a clintit, a rămas culcat în adăpostul lui, privind în sus, cercetând ciorapii de iarnă, haina albastră, fusta care dintotdeauna cade oarecum prost, părul cărunt tăiat scurt pe o fâşie de scalp, scalpul unei bătrâne, rozaliu, ca de prunc.
Apoi şi-a tras înăuntru picioarele şi s-a ridicat fără grabă. Tăcut, s-a întors cu spatele la mine, a scuturat folia neagră de plastic, a împăturit-o în două, în patru, în opt. A scos de undeva o sacoşă (AIR CANADA, scria pe ea) şi i-a închis fermoarul. Eu m-am tras în lături. Lăsând acolo lăzile, o sticlă goală şi miros de urină, a trecut pe lângă mine. Pantalonii îi atârnau; i-a săltat în sus. Am aşteptat ca să fiu sigură că a plecat, l-am auzit pitind plasticul în gard, de cealaltă parte.
Prin urmare, două lucruri în intervalul unei ore: vestea, de care mă temeam de mult, şi această recunoaştere, această altă vestire. Prima dintre păsările de pradă, promptă, infailibilă. Cât timp le voi putea ţine la distanţă: hoitarii din Cape Town, al căror număr nu scade niciodată? Care umblă goi şi nu simt frigul. Care dorm sub cerul liber şi nu se îmbolnăvesc. Care flămânzesc şi nu slăbesc. Încălziţi pe dinăuntru de alcool. Bolile contagioase şi infecţiile din sângele lor, mistuite în flăcări lichide. Gunoierii de după festin. Mulţi, cu aripi uscate, ochi sticloşi, nemiloşi. Moştenitorii mei.
Cu ce pas încet am intrat în casa asta goală, din care fiecare ecou a dispărut, unde fiecare călcătură a tălpii goale pe duşumea este seacă, surdă! Ce dor mi-era să fii aici, să mă iei în braţe, să mă mângâi! Încep să înţeleg adevăratul sens al îmbrăţişării. Îmbrăţişăm ca să fim îmbrăţişaţi. Ne îmbrăţişăm copiii ca să fim cuprinşi în braţele viitorului, să trecem dincolo de moarte, să fim strămutaţi. Aşa simţeam când te îmbrăţişam pe tine, întotdeauna. Aducem pe lume copii ca să aibă grijă de noi. Adevăruri casnice, adevărul unei mame: de acum până la sfârşit, doar asta vei auzi de la mine. Prin urmare: ce dor mi-era de tine! Ce dor mi-era să urc la etaj, la tine, să mă aşez pe patul tău, să-mi trec degetele prin părul tău, să-ţi şoptesc în ureche, aşa cum făceam în dimineţile din timpul şcolii: "Ora de sculare!" Apoi, când te răsuceai în pat, cu trupul cald de sânge, respiraţia mirosindu-ţi a lapte, ca să te iau în braţe, gestul pe care noi îl numeam "Dă la mama o îmbrăţişare mare", cu înţelesul tainic - înţelesul niciodată rostit - că mami nu trebuie să fie tristă, pentru că nu va muri, ci va continua să trăiască în tine.
A trăi! Tu eşti viaţa mea; te iubesc aşa cum iubesc viaţa. Dimineaţa, ies din casă, îmi umezesc degetul şi-l ridic, să văd de unde bate vântul. Când răceala vine dinspre nord-vest, dinspre partea ta de lume, stau multă vreme adulmecând, concentrându-mi atenţia în speranţa că, peste cei douăzeci de mii de kilometri de pământ şi mare, o să ajungă la mine o adiere a mirosului de lapte pe care încă îl mai porţi în spatele urechilor, în pliul gâtului.
Prima sarcină ce-mi revine, începând de azi: să rezist imboldului de a-mi împărtăşi moartea. A te iubi pe tine, a iubi viaţa, a-i ierta pe cei vii şi a-mi lua rămas-bun fără amărăciune. Să îmbrăţişez moartea pentru că e a mea, doar a mea.
Şi-atunci cui scriu toate astea? Răspuns: ţie, şi totuşi nu ţie; mie; ţie din mine.
Toată după-amiaza am încercat să-mi fac de lucru, curăţând sertarele, sortând şi aruncând hârtii. Când s-a înserat, am ieşit din nou. În spatele garajului, adăpostul era din nou amenajat, cu folia neagră întinsă bine peste el. Înăuntru zăcea bărbatul, cu genunchii ridicaţi şi cu un câine lângă el, care şi-a ciulit urechile şi a dat din coadă. Un collie, căţelandru, puţin mai mare decât un pui, negru, cu vârfurile urechilor albe.
- Fără foc, i-am spus eu. Înţelegi? Nu vreau nici un foc, nu vreau mizerie.
S-a ridicat în capul oaselor, frecându-şi gleznele goale, uitându-se în jur ca şi când nu ştia unde se află. Chip călos, vârstat de vreme, cu pungi sub ochii de alcoolic. Ochi verzi ciudaţi, nesănătoşi.
- Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat.
M-a urmat la bucătărie, câinele la călcâiele lui, şi a aşteptat cât i-am pregătit un sandvici. A îmbucat din el, dar parcă a uitat să mestece, stătea lângă tocul uşii cu gura plină, lumina îi lucea în ochii verzi, goi, câinele scheuna încet.
- Trebuie să fac curăţenie, am zis nerăbdătoare şi m-am apropiat de uşă, să i-o închid în nas.
El a plecat fără murmur; dar, înainte să dea colţul, am fost sigură că l-am văzut aruncând sandviciul şi pe câine năpustindu-se după el.
Pe vremea ta, nu erau atâţia boschetari. Acum au devenit o parte a vieţii de aici. Dacă mă sperie? Una peste alta, nu.
Niţică cerşetorie, niţică şterpeleală; murdărie, zgomot, beţivăneală; nu mai rău de-atât. De bandele de derbedei mă tem eu, de băieţii ăia cu gurile încleştate, rapace, ca nişte rechini, asupra cărora începe să se lase umbra închisorii. Copii care-şi bat joc de copilărie, de timpul minunilor, timpul când creşte sufletul. Sufletul lor, organele minunării, ciuntite, pietrificate. Şi de cealaltă parte a marii prăpastii, verii lor albi, la fel de ciuntiţi la suflet, învelindu-se tot mai strâns în coconii lor adormiţi. Lecţii de înot, lecţii de călărie, lecţii de balet; cricket pe pajişte; vieţi petrecute în grădini împrejmuite de ziduri, păzite de buldogi; copii ai paradisului, blonzi, inocenţi, strălucind de o lumină angelică, uşori ca nişte putti. Locuinţa lor, limbul nenăscuţilor, inocenţa lor, inocenţa larvelor de albină, dodoloaţe, albe, înmuiate în miere, absorbind dulceaţa prin pielea lor moale. Moţăitoare sufletele lor, pline de beatitudine, abstrase.
De ce-i dau omului ăstuia de mâncare? Din acelaşi motiv din care i-aş hrăni câinele (furat, sunt sigură) dacă ar veni să cerşească. Din acelaşi motiv din care ţi-am dat ţie sân. Să fii destul de plin ca să dai, şi să dai din propria plinătate; ce motivaţie mai puternică poate fi? Din trupurile lor smochinite, până şi bătrânii încearcă să mai stoarcă un ultim picur. O voinţă încăpăţânată de a da, de a hrăni. Viclean a fost gândul morţii când mi-a ales sânul pentru prima sa săgeată.
Azi-dimineaţă, ducându-i o cană cu cafea, l-am găsit urinând în şanţ, şi o făcea aparent fără ruşine.
- Vrei ceva de lucru? l-am întrebat. Pot să-ţi dau o grămadă de treburi de făcut.
N-a zis nimic, a băut în schimb cafeaua, ţinând cana cu ambele mâini.
- Îţi iroseşti viaţa, am zis eu. Nu mai eşti copil. Cum poţi să trăieşti aşa? Cum poţi să zaci toată ziua fără să faci nimic? Nu pot pricepe.
E adevărat: nu pot pricepe. Se revoltă ceva în mine în faţa delăsării, indolenţei, în faţa acceptării disoluţiei.
El a făcut ceva ce m-a şocat. Privindu-mă drept în faţă, prima dată când mă privea drept în faţă, a scuipat un gogoloi de flegmă, groasă, galbenă, cu zăbranic maroniu de la cafea, pe cimentul de lângă piciorul meu. Apoi a azvârlit cana spre mine şi a luat-o din loc.
Chestia în sine, m-am gândit eu, cutremurată; chestia în sine, scoasă la lumină între noi. Scuipatul nu asupra mea, ci în faţa mea, ca să-l pot vedea, să-l inspectez, să mă gândesc la el. Cuvântul lui, soiul lui de cuvânt, din propria lui gură, cald în clipa în care l-a părăsit. Un cuvânt, neîndoielnic, dintr-o vorbire dinaintea vorbirii. Întâi privirea, apoi scuipatul. Ce privire? O privire lipsită de respect, de la un bărbat la o femeie destul de bătrână să-i fie mamă. Na, ia-ţi cafeaua.
Ieri-noapte n-a dormit pe alee. Au dispărut şi lăzile. Dar, uitându-mă primprejur, am dat în magazie peste sacoşa Air Canada şi un loc pe care şi l-o fi potrivit pentru sine în mormanul de lemne şi sarcinile de vreascuri. Prin urmare, ştiu că se va întoarce.