Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Rabbit e bogat


John Updike, traducere de George Volceanov

30.03.2011
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

John Updike
Rabbit e bogat
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din engleză şi note de George Volceanov
 



*****
Prezentare autor

 
John Updike (n. 1932, Shillington, Pennsylvania) a studiat literatura engleză la Harvard, apoi arta grafică la Ruskin School of Drawing and Fine Art, la Oxford. S-a întors în Statele Unite în 1955 şi a lucrat vreme de doi ani la prestigioasa revistă The New Yorker. A debutat cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures. Primul său roman, The Poorhouse Fair, a fost publicat în 1959.

Opera sa în proză cuprinde "ciclul Rabbit" - Fugi, Rabbit (Rabbit, Run, 1960; Humanitas Fiction, 2008), Întoarcerea lui Rabbit (Rabbit Redux, 1971), Rabbit Is Rich (1981, Pulitzer Prize 1982), Rabbit At Rest (1990, Pulitzer Prize 1991) -, The Centaur (1963), Of The Farm (1965), Couples (1968), Bech: A Book (1970), Museums and Women (1972), A Month Of Sundays (1975), Marry Me (1976), Toward the End of Time (1977), The Coup (1978), Bech is Back (1982), Vrăjitoarele din Eastwick (The Witches of Eastwick, 1984; Humanitas Fiction, 2007), Roger's Version (1986), S. (1988), Bech at Bay: A Quasi-Novel (1998), Gertrude and Claudius (2000), Licks of Love (2000, volum ce cuprinde şi nuvela Rabbit Remembered), Seek My Face (2002), Villages (2004), Teroristul (The Terrorist, 2004; Humanitas Fiction, 2007), The Widows of Eastwick (2008) etc. Printre volumele sale de poezie se numără: Telephone Poles and Other Poems (1963), Midpoint (1969) şi Tossing and Turning (1977).

John Updike a călătorit mult în calitate de ambasador al Statelor Unite, iar în 1974 a semnat, alături de alţi scriitori americani, un protest adresat guvernului sovietic, în care erau condamnate măsurile represive luate împotriva lui Aleksandr Soljeniţîn. Cartile sale au fost distinse cu PEN/Faulkner Award for Fiction, Pulitzer Prize, National Book Award, American Book Award şi National Book Critics Circle Award şi sunt traduse în întreaga lume. John Updike a încetat din viaţă marţi, 27 ianuarie 2009.
 

*****
Intro


A treia verigă a tetralogiei dedicate de John Updike mediocrului cetăţean american Harry Angstrom alias Rabbit, multipremiatul roman Rabbit e bogat (Rabbit Is Rich) ne poartă în America anilor 1979-1980, adică în plină criză energetică şi geo-politică mondială, când preţul petrolului a explodat în lumea întreagă, adepţii Ayatollahului Khomeini au luat câteva sute de ostatici americani la ambasada SUA din Teheran, iar URSS a invadat Afganistanul. Într-o spectaculoasă răsturnare de situaţie faţă de finalul volumului anterior, Întoarcerea lui Rabbit, unde ne apărea în ipostaza de şomer şi homeless (cu casa incendiată de nişte vecini "binevoitori"), îl regăsim pe Rabbit în hazlia postură de "ţăran parvenit" al sfârşitului de secol XX, stăpân pe prospera afacere moştenită de la defunctul său socru. Banii, sexul, statutul social, ireconciliabilul război al generaţiilor dintre Rabbit şi Nelson (porecliţi Bulă şi Bulache de către infractorul de culoare ce poza în militant radical pentru drepturile omului în volumul anterior), permanenta pendulare a eroului între hedonismul exacerbat şi momentele nostalgice, de evocare a celor dispăruţi şi de anticipare a propriului sfârşit, mutaţiile suferite de imaginarul oraş Brewster sunt coordonatele pe care imaginează autorul un destin individual şi, în acelaşi timp, o copleşitoare frescă a societăţii americane. Nelson, cel care la vârsta de treisprezece ani îşi critica tatăl pentru iresponsabilitatea, misoginismul şi rasismul lui, devine o copie perfectă a părintelui său, îi împărtăşeşte prejudecăţile şi îi copiază la indigo comportamentul reprobabil din Fugi, Rabbit, demonstrând că, dincolo de iluzia unicităţii fiecărei existenţe, oamenii nu fac decât să reia roluri dinainte scrise, şi că istoria se repetă de la o generaţie la alta.

Romanul Rabbit e bogat a fost distins în 1982 cu Premiul Pulitzer şi National Book Award.

"Fără îndoială, este cea mai bună carte a lui Updike. Amuzantă, necruţătoare şi inteligentă." (The Boston Globe)
 
"Forţa acestui roman rezidă în senzaţia că universul apasă mereu asupra destinelor noastre, asemenea unui cer mohorât şi fără speranţă. Dureros şi copleşitor." (Norman Mailer)
 
"O carte superbă. De ani buni n-am mai citit un asemenea roman." (John Cheever)


***
Fragment
 

S-a zis cu benzina, îşi spune în sinea lui Rabbit Angstrom, stând în vitrina salonului auto Springer Motors, peste care s-a aşternut praful verii. Priveşte traficul de pe Route 111, un trafic oarecum subţire şi timorat, în comparaţie cu cel de altădată. A dracu' lumea asta, i se termină benzina. Lui însă n-au ce să-i facă, cel puţin deocamdată, fiindcă nici o rablă de pe şosea nu consumă mai puţin la suta de kilometri decât Toyotele lui, care au şi costuri de întreţinere mai mici.
 
Celor care intră în salonul auto nu trebuie să le zică decât "Citiţi numărul din aprilie al revistei Consumer Reports". Şi de intrat lumea intră, căci pe zi ce trece e mai disperată, ştie că s-a zis cu marea călătorie americană de pe şosele. Se stă la cozi la care galonul de benzină se vinde cu 99,9 cenţi, iar nouăzeci la sută din benzinării urmează să fie închise în weekend. Guvernatorul statului Pennsylvania cere să se introducă vânzarea de benzină în valoare de minimum cinci dolari de persoană, ca să se pună capăt panicii crescânde. Iar camionagiii care nu pot cumpăra motorină au ajuns să tragă cu arme de foc în propriile camioane. S-a semnalat un astfel de incident chiar în ţinutul Diamond, pe lângă Pottsville Pike. Lumea o ia razna, îşi cheltuieşte în draci toţi dolarii buni de aruncat la gunoi, de parcă ar veni sfârşitul lumii. Şi, când oamenii cumpără o Toyota, el le spune că îşi preschimbă dolarii în yeni. Iar ei îl cred. În primele cinci luni ale anului 1979 s-au vândut o sută douăsprezece bucăţi noi şi la mâna a doua, iar în primele trei săptămâni ale lunii iunie au plasat deja opt Corolla, cinci Corona, inclusiv una break, ediţie limitată, plus o Celica despre care Charlie spunea că arată a maşină de peşte, cu un profit brut mediu de opt sute de dolari pe automobil. Rabbit e bogat.
 
Este proprietarul firmei Springer Motors, una din cele două reprezentanţe Toyota din zona Brewerului. Sau, mai curând, coproprietar, cu soţia lui, Janice, pe o jumătate din afacere, iar cealaltă jumătate îi aparţine mamei ei, Bessie, care a moştenit-o acum cinci ani, la moartea bătrânului Springer. Rabbit se simte însă stăpân pe toată compania, se prezintă la salon zi de zi, verifică hârţogăria şi statele de plată, intră şi iese, îmbrăcat la patru ace, din atelierul de service şi piese de schimb, unde oamenii lucrează acoperiţi de-o peliculă de ulei şi se uită în sus, cu ochii lor albicioşi din motoarele luminate de becuri, ca de pe lumea cealaltă, în timp ce el ia contact cu publicul, cu comunitatea, este vedeta şi vârful de lance al celor douăzeci şi cinci de angajaţi şi al spaţiului de lucru de zece mii de metri pătraţi, care pare o umbră întinsă undeva în spatele lui, în timp ce el stă în faţă.
 
Pe peretele din imitaţie de lambriu, în realitate placaj cu striaţii neregulate, de lângă uşa care dă în biroul său, sunt agăţate vechi tăieturi din ziare, înrămate, şi fotografii cu echipa, inclusiv două cu lotul complet al selecţionatei districtuale, din vremurile când era un erou al jocului de baschet, cu douăzeci de ani - ba nu, cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani în urmă. Până şi sub sticlă, hârtia continuă să se îngălbenească, asta ţine de compoziţia chimică a hârtiei, nu doar de contactul cu aerul, îl duce cu gândul la pata tot mai vizibilă a păcatului cu care îi speriau cei mari pe copii. ANGSTROM ÎNSCRIE 42 DE PUNCTE. "Rabbit" duce Mt. Judge în semifinale. Readuse la viaţă din podul unde părinţii lui răposaţi le ţinuseră mult timp în albume al căror lipici se uscase, astfel încât se desprinseseră de pe pagini ca pieile de şarpe, aceste tăieturi din ziare au fost expuse la sugestia lui Fred Springer, care avea o vorbă, cum că reputaţia unei firme este imaginea proiectată de omul care intră în contact cu publicul. Ştiind că moartea începuse să-i dea târcoale cu mult timp înainte de a se duce, Fred îl pregătea pe Harry să devină imaginea publică a firmei. Când te gândeşti la cei dispăruţi, n-ai cum să nu le fii recunoscător.
 
Cu zece ani în urmă, când Harry a fost concediat din postul de linotipist şi s-a împăcat cu Janice, tatăl ei l-a angajat ca vânzător şi după cinci ani, când i-a sosit sorocul, a avut amabilitatea să moară.
 
Cine-ar fi crezut că un omuleţ aşa de agitat şi activ, uns cu toate alifiile, ar putea sfârşi din cauza unui infarct masiv? Era hipertensiv: de ani de zile avea tensiunea diastolică în jur de doisprezece. Îi plăcea la nebunie sarea. Îi plăcea la fel de mult să discute politica republicană, iar atunci când Nixon nu i-a mai lăsat nimic de zis, într-un fel, a explodat. De fapt, a mai apucat un an sub Ford, dar pielea de pe faţă i-a devenit tot mai rigidă, iar petele roşii de pe pomeţi i s-au înroşit şi mai tare. Când s-a uitat să-l vadă cum arată rujat pe faţă, culcat în sicriu, Harry şi-a dat seama că moartea îl păştea de mult - după ce murise, Fred nu se schimbase mai deloc. După cât s-au văicărit Janice şi maică-sa, ai fi zis că a dat colţul vreun Făt-Frumos Curajos sau Moise. Poate că Harry n-a pus la suflet treaba asta din cauză că la data aceea el îşi îngropase deja ambii părinţi. S-a uitat la Fred, a văzut că nu are cărarea bine pieptănată, dar n-a simţit nimic. Marele avantaj cu morţii ăştia e că se face loc în jurul lor.
 
Pe vremea când bătrânul Springer încă îşi dădea de zor ifose, viaţa la salonul auto era grea. Îi punea să rămână peste program, ţinea salonul deschis în serile de iarnă, când pe Route 111 nu era nici ţipenie de utilaj de deszăpezire, turuia tot timpul ca o moară stricată, cu glăsciorul lui piţigăiat, despre principiile călăuzitoare ale randamentului şi despre profitul dezastruos, despre serviciile oferite clienţilor şi despre mecanicul auto care şi-a lăsat sau nu amprenta degetului mare pe volanul vreunei rable sau vreun muc de ţigară în scrumieră.
 
Când era la salonul auto, cu toţii încercau parcă să umple o piele uriaşă, imaginată de Springer, o piele căreia îşi dedica tot timpul şi toată energia, un Springer Motors ideal. După moartea lui, pielea aceea a devenit pielea lui Harry, în care acesta a ajuns să se simtă bine.
 
Acum, că el este regele salonului auto, îi place locul ăsta, cu pogonul de asfalt, mirosul de maşină nouă-nouţă, care se simte până şi în pliante şi în corespondenţa cu încurajări primită de la Toyota, din California, mocheta spălată cu detergent spumant, care acoperă toată suprafaţa salonului, isprăvile lui de baschetbalist, îngălbenite de vreme, înşirate pe pereţi alături de plachetele pe care scrie Kiwanis, Rotary şi C of C, şi trofeele de pe o poliţă mai înaltă, câştigate de echipele din campionatul de copii sponsorizate de firmă, tihna totală, mulţumitoare a acestui loc masculin, condimentată de fetele de la contabilitate şi recepţie, care forfotesc sub comanda bătrânei Mildred Kroust, şi miniaturalele cărţi de vizită care au imprimat pe ele HAROLD C.
 
ANGSTROM şi dedesubt  DIRECTORUL DEPARTAMENTULUI
 
VÂNZĂRI. Omul-imagine. Pe postul de centru, cu care nu este obişnuit, el, care fusese jucător de atac. Harry se simte un pic aerian stând aici în propria lui piele, proiectându-şi imaginea. Filozofia lui este aceea că maşinile se vând de la sine. Reclamele la Toyota sunt difuzate tot timpul la televizor, băgând oamenii la idei. Îi place să participe la toată tărăşenia asta; îi place să vadă cum comunitatea îi dă dreptate după ce l-a ignorat ca pe un gunoi încă de când a terminat liceul.
 
Descoperă că ceilalţi bărbaţi din Rotary şi Chamber sunt tipii cu care a jucat baschet pe vremuri sau fraţii lor mai mici, urâţi ca dracu'.
 
Îi place să înoate în bani, percepţia lui despre sine este aceea a unui vlăjgan nesărat, cumsecade, înalt de un metru nouăzeci şi trei şi care acum trage vreo nouăzeci şi şapte de kilograme, cu o talie de o sută cinci centimetri, după cum i-a spus vânzătorul de la raionul de confecţii din magazinul Kroll's, până când a supt burta şi degetul individului a mai scăzut, fără tragere de inimă, câţiva centimetri la măsurătoare.
 
De unde odinioară îi plăcea să se privească în oglinzi, acum le evită.
 
Chipul lui dintr-un trecut îndepărtat, cu părul tuns perie şi cu fălci înguste, şi cu privirea aceea adolescentină, somnoroasă, pusă pe rele, din fotografiile lucioase cu echipa, mai dăinuie în prezent asemenea tijelor de crom din botul şi aripile unui automobil privit din faţă.
Nasul i-a rămas mic şi drept, poate că privirea de-acum îi e mai puţin somnoroasă. Vârfurile urechilor i le ascunde o tunsoare de om de afaceri, cu părul bogat, înfoiat, curat, pieptănat peste începutul de chelie din zona tâmplelor. Nu s-a dat niciodată în vânt după cultura underground, cu drogurile ei şi cu tentativele de eschivare de la efectuarea serviciului militar, dar îi place să fie lăsat, în limite rezonabile, să aibă părul ceva mai lung decât puşcaşii marini de pe vremuri şi să-l poarte înfoiat. În oglinda în care se bărbiereşte, vede că sub bărbie i-a răsărit un haos de piele flască şi striuri, pe care nu suportă să-l contemple.
 
Şi totuşi, viaţa e dulce. Asta era expresia folosită pe vremuri de cei vârstnici şi, în tinereţe, se întreba ce-o fi vrut să însemne.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer