Există un personaj egal cu sine la Steaua. Coerent şi echilibrat, deşi nu jură iubire veşnică. Îl cheamă Duckadam
Duckadam, imaginea Stelei. Nu este o figură de stil. Adică nu este doar o figură de stil, omul cu asta se ocupă în Ghencea. Este preşedinte de imagine al unei echipe care s-ar speria dacă s-ar putea privi în oglindă. Iată de ce misiunea lui Helmuth nu este atît de simplă pe cît îşi închipuie cei care îi numără banii pe care îi primeşte ca salariu de la patron. Şi care îl acuză că e sclavul patronului. Oricum, în viziunea galeriei, toţi sînt slugile lui Gigi. Dar sînt oameni şi oameni şi printre cei care se bagă la stăpîn. Nu avem toţi stofă de patroni. Nici de freelanceri.
Mă număr printre cei care au reacţionat atunci cînd Duckadam a luat primul avion spre Bucureşti după ce a fost sunat de Becali. Mă impresionase neplăcut graba, nu decizia în sine. Continuam să suprapun imaginea nepămînteanului de la Sevilla cu aceea a bărbatului de cincizeci şi de ani dependent de o sinecură pentru a-şi asigura traiul cotidian. Nu mi-am schimbat părerea de atunci, dar între timp l-am descoperit pe Duckadam cel de fiecare zi. Omul a trecut la costum şi la cravată, şi-a aranjat puţin mustaţa, apoi a început să vorbească. Despre Steaua, despre alte lucruri şi întîmplări din fotbal. Întotdeauna întrebat. Mereu cînd a fost solicitat. Cînd, după vreun meci nereuşit - şi au fost atîtea! -, băieţii nu catadicseau să scoată o vocală şi o consoană legate, el răspundea la telefon. Puţin stînjenit, dar natural. Echilibrat, fără emfază şi fără aere de primadonă. Sincer şi onest.
El nu şi-a băgat echipa cu forţa în silenzio stampa, nu a pozat în Bruce Lee al managerilor. El nu a dat clasă editorialiştilor cu textele lui mirobolante, nu a jurat că nu lucrează cu X, cu Y şi cu Z. Nu a avut discuţii bărbăteşti cu antrenorii pe care îi detestă pentru a-şi recîştiga un locşor pe băncuţa tehnică. Pentru că Helmuth Duckadam nu detestă pe nimeni şi, mai ales, pentru că nu are de ce să se legitimeze din 24 în 24 de ore ca Mihai Stoica.