Nea Puiu

Eram un copiluț când am început să muncesc la Studioul Sahia, pe Bulevardul Aviatorilor. Ieșeam fix la ora 16, bucuros nevoie mare, nu doar de anticiparea unei ciorbe acre ce mă aștepta aburindă acasă, ci mai cu seamă de întâlnirea mea zilnică cu un om pitoresc.

Veneam acasă de la Televiziune cu autobuzul 110 până la capătul liniei, la Gara de Nord. Mă împrietenisem cu șoferul din tura aia, dar și cu autobuzul Skoda, faimoasă pe vremuri, cu motorul amplasat în interior, între șofer și pasager. Abia așteptam întâlnirea. Prietenul meu ținea scaunul din dreapta neocupat, pentru mine. Omul avea o bască din aia cu fitil pe care o arunca din când în când și fără nicio noimă, pe bord, ca după nici un minut să și-o îndese smucit pe cap, un maiou tetra de un alb îndoielnic, o cămașă de o culoare inexplicabilă, deschisă la nasturi și scoasă din pantalonii din stofă, cu betelia răsucită pe burtă, suflecați sub genunchi și papuci de plastic de o culoare incertă din care ieșeau niște resturi de unghii scandaloase. Tot habitaclul său avea fel de fel de accesorii inutile, rățuște speriate, cârpe în stil popular, castroane pline de praf și alte mistere artizanale fără de sens, dar fascinante prin stupiditatea lor. Nu știu dacă el decorase spațiul în halul ăla dar nu părea să-l deranjeze nimic din el. Acest om avea însă un dar special, un umor fantastic cu poante spontane în cascadă, spuse pe un ton serios, mucalit. Un geniu al discursului comic. Părea că folosește o altă variantă a limbii române, mai spumoasă, mai plastică, cu care mă făcea să râd cu dureri de burtă și cârcei la obraji. Acum, dacă mă gândesc, prietenul meu semăna tare mult cu Băsescu, avea o chelie ascunsă de un smoc pieptănat șmecher ce stătea smirnă tot timpul, niște ochi verzi, neclari și niște dinți rari și fascinanți de urâți pe care nu se sfia deloc să-i arate într-un zâmbet hoțoman.

"Hai cocoșel, sus! Bine ai venit la noi! Ce mi-ai adus?" Urcam vesel, îl salutam sfios și începea călătoria. Se uita în oglindă, apăsa niște butoane, își scuipa în palme și începea să învârtă laborios de volan. "Câți proști ai întâlnit azi?" mă întreba... Nu aveam replică la asta... Apoi începea aventura. Oprea la stop, lăsa câte-o mămăiță să traverseze și ambala brusc în dreptul ei zgomotosul motor, speriind biata femeie.
- Fir-ar mă-ta a dracu cu cine ți-a pus covrigu ăla-n mână, se auzea din stradă.

Omul meu zâmbea dulce la ea și-i făcea cu ochiul, apoi se uita la mine: "Ce zici, și-a udat budigăii?" Tot drumul era ca o aventură, nicio secundă plictisitoare. Avea câte-o replică pentru fiecare întâmplare din trafic. Dacă cineva traversa în fața noastră prea lent, deschidea geamul și-i zicea "Așa tată, ia-o-ncet, știu că doare". Dacă trecea vreo mașină de miliție sau de salvare în goană și cu sirena pornită zicea "Aoleu, închide ăia la gogoșerie!". Când se băga câte unul aiurea în fața lui, se uita la mine și mă întreba: "Să-l înjur? Nu-l înjur, dă-l în p... mă-si". Apoi mă învăța semnele de circulație. Le-am știut mult timp așa cum mi le spunea el: "stai dracu", "lasă-i pe mocofani să traverseze", "nu te duce-n stânga", "mă-sa cu copilul", "cască ochii în dreapta" "oprește, nu fi fraier", "dă-i încet" și tot așa. Dacă se întâmpla să fie aglomerat, călătorii stăteau pe scară: "A ieșit și ei pe terasă"...

Apoi conversațiile cu mine.
- Ce-ți face șoldana (sau șerpoaica, sau albaneza, sau piesa de elicopter)?
- Adică prietena mea?
- Da mă, ea!
- Păi bine, azi ne vedem, mai pe seară, mă lăudam eu.
- Da? Bravo! Și? O să-i cureți coșul?
- Ce să fac?
- Știi tu, acolo între mustăți....
- Unde, ce?
- Lasă, ești mic. Nu înțelegi tu subtilitățile mele, zâmbea el.

Eu mă simțeam provocat și cădeam pe gânduri, încercând să deslușesc ce voia să spună. El aștepta zâmbind să mă prind, uitându-se cu coada ochiului la mine cum mă chinuiam să-i înțeleg vorbele. După un minut de gândire, mă dumiream și mă lua un râs cu sughițuri, spre satisfacția lui totală.

Acest om jongla efectiv cu vorbele. Avea un vocabular paralel, pe care îl folosea doar în registrul comic. Orice om bătrân era pentru el "Nea Floacă". Orice mamaie era "balercă" sau "balerină". Banii erau "pițule", ceasul lui de la mână era "talangă". Dacă vedea vreun bețiv căzut pe strada îmi spunea "a intrat cu liftul în copac!". Mai erau multe expresii ciudate, pe care nu le înțelegeam. Atunci, văzând că nu mă prind mi le traducea. Apoi mă făcea "pinguin glazurat".

După 20 de minute de râs și veselie, ajungeam la Gară, spre regretul meu. De multe ori stăteam la capătul liniei cu el. Îmi amintesc că acolo, în minutele de pauză, deschidea cutia motorului și-și prăjea pâinea pe țevile fierbinți din vastul angrenaj. Îmi dădea și mie, dar mi-era teamă să mănânc feliile prăfuite. "Ia mă!... Nu vrei! Ia și paște, cocoș, nu fi fraier, că-i gratis! Tot nu vrei!...". Dădea din cap, tz-tz-tz! Apoi scotea dintr-o plasă de funie un termos verde cu desene pentru copii, plin cu un șpriț confecționat cu grijă acasă și sorbea cu mare pofta din el. "Asta e doar pentru premianți", zicea. Urma firesc o țigară cruntă fără filtru (cui), dintr-un pachet mototolit ce zăcea pe bord, în spatele volanului cât toate zilele. "Ai un chibrit? Nu ai? Lasă că am eu". Cu mișcări experte, o aprindea și trăgea cu poftă din ea, otrăvind brusc ambianța. Arunca bățul ars pe jos, închidea un ochi să nu-l orbească fumul și apoi scuipa pe parbriz bucățele de tutun cu drăcuielile aferente, de fiecare dată altele, mai zemoase, mai imaginative. Își scotea apoi țigara din gură, se uita la ea, uluit de cât era de proastă și și-o lipea de colțul gurii. După vreo 10 minute, reintra pe circuit: "Hai Florino, la treabă!", îi spunea autobuzului. Și Florina pornea la prima cheie. "Ai dracu nemți!", spunea omul meu plin de mulțumire.

Mai mergeam cu el un pic, mă lăsa între stații la capătul străzii mele și-mi zicea: "hai, varsă-te aici, până aici ai plătit!" "Mulțumesc, pe mâine!" îi ziceam. "Da bujbeacă, pe mâine! Hai, bucurie!", răspundea. Ajungeam vesel acasă și-i povesteam mamei despre el, sorbind cu zgomot din ciorba aia divină. Mama zâmbea miere, ca un înger ce era.

Îl chema nea Puiu. Nu știu de ce și cum de mi-am adus aminte de el...