Aș dori să le împărtășesc și cititorilor povestea lui. Așa că încep să răsfoiesc prin noianul amintirilor mele, al amintirilor fotoliului de fapt, și prin noianul fotografiilor mai vechi și mai noi, și-mi dau seama la câte a fost el martor. Martor tăcut sau discret.
Mă gândesc să-l caut mai întâi în pozele din tinerețea alor mei, ca să văd dacă are ceva a-mi povesti. Nu îl găsesc... Era probabil "un pic" mai încolo, în altă cameră din apartament, nu în centrul atenției, unde a ajuns abia odată cu următoarea lui misiune...
Stați! L-am găsit. Iată-i pe părinții mei, iubiții mei părinți, în casa "mea" părintească, stând de vorbă și zâmbind, iar tata stă comod pe fotoliu. Oare ce-și spuneau? Îi făcea el iarăși o declarație de dragoste, spunându-i cum s-a îndrăgostit din prima clipă de ochii ei verzi și luminoși în care se pierdea efectiv de atâta iubire și admirație? Sau îi mărturisea ea cum îl admirase încă înainte de a-l cunoaște, când mergea la teatru la piesele lui de succes și cât de fericită a fost când chiar a făcut cunoștință cu renumitul dramaturg? Mama pare să țină în mână acum vreo trei sferturi de veac... un celular ultimul răcnet, nu-i așa? Dar să lăsăm gluma deoparte. Adaug doar că, atunci când se așeza mama pe fotoliu, verdele lui accentua și mai mult verdele frumoșilor ei ochi.
Cel mai interesant a devenit fotoliul când, după apariția unui copil în casa părinților mei, a apărut la un moment dat și Moș Crăciun, că doar așa se cade, nu? Copila fiind de o cumințenie exemplară (iar adulta fiind de o modestie exemplară), an de an Moșul a venit cu sacul plin. Unde se așeza Moșul, luând pe rând în brațe câte un copilaș sfios, dar fericit că-l vede și mai și capătă un dar? Pe fotoliul nostru cu urechi, ați ghicit! Și voi căuta să n-o plagiez pe verișoara mea Nicole Sima care a scris cu ani în urmă o poveste de Crăciun atât de frumoasă la LiterNet, Cred în Moș Crăciun!, așa că voi cita din ea aceste rânduri care, în fiecare an de Crăciun când le recitesc, mă fac să mi se umple ochii de lacrimi - de emoție, de tristețe, de bucurie...
"Memorabile... au fost momentele pe care am avut privilegiul să le petrec în casa dramaturgului Mircea Ștefănescu, unchi prin alianță, fiind căsătorit cu o foarte dragă mătușă de-a mea. Fiica lor, Daniela Ștefănescu (la rândul ei, astăzi, scriitoare, traducătoare și redactor de limbă germană), avea onomastica pe 17 decembrie, de sfântul Daniel. Fiind atât de aproape de Crăciun, părinții ei organizau o mare petrecere, serbând ambele evenimente. Nu lipsea bradul frumos împodobit și, mai ales, nu lipsea Moș Crăciun în carne și oase (întruchipat - am aflat mai târziu - , de către actorul Mircea Șeptilici, care se machia și își punea costumul împrumutat de la teatru, în baie). El ne lua pe fiecare pe genunchi, ne întreba dacă am fost cuminți, dacă știm o poezioară sau un cântecel și apoi ne dădea darul pregătit cu grijă de către mătușa mea. Pentru acest eveniment special, bunica îmi cosea o rochie nouă, iar mama repeta cu mine «piesa» cu care urma să mă produc. Ce de emoții!"
Așa este cum scrie verișoara mea. Mătușa ei, adică mama mea, era organizatoarea acestor evenimente care făceau copilașii fericiți... Încă o dovadă a toleranței religioase din casa noastră. Chiar dacă prin religia ei ea nu serba Crăciunul în adevăratul său sens religios, la noi pomul de Crăciun împodobit de părinții mei și mai târziu și de mine era la loc de cinste. Tradițiile creștine și iudaice se împleteau armonios la noi. Cadourile erau ascunse în dulapuri și sertare de mama, așa cum facem noi acum pentru nepoți. Părinților mei le trebuia fantezie, cum ne trebuie nouă acum, pentru a găsi ascunzișurile pe care să nu le descopere cumva cei mici înainte ca darurile să ajungă în sacul Moșului.
Când îi revăd în poza de mai sus barba, mi-amintesc cum un copilaș mai temerar a încercat să i-o smulgă, dar, fiind bine fixată de cel obișnuit cu machiajul pentru scenă, nu i-a reușit. Ai mei și restul părinților or fi răsuflat ușurați, după ce le stătuse inima-n loc că misterul va lua sfârșit, smuls de mâna unui copil.
Așa arăta el - bine-cunoscutul Mircea Șeptilici - când își scotea apoi în baie costumația și apărea, sunând la ușă, ca oaspete "la patru ace". Și-mi aducea din partea lui un cadou în plus, căci doar era serbată și onomastica mea.
Fotoliul nu a râs de zâmbetul meu știrb, când mi-au căzut chiar dințișorii din față, din contră, îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt că sunt plăcută și fără dinți și pot avea curajul să surâd.
Mi se pare momentul cel mai potrivit ca să citez din tatăl meu, și anume din Caietele Danielei, în care notase pentru mine, pentru mai târziu, evenimente, "perle" și tot felul de pățanii nostime din copilăria mea:
"Într-o zi, Daniela [aveam opt ani, nota D.Șt.] m-a întrebat dacă e adevărat că există Sfântul Nicolae. Îi spun adevărul. Dar Moș Crăciun? În fața acestei întrebări, am avut un moment dorința să n-o mint. Dar am simțit emoția Danielei și, prin ea, am intuit dorința ei ca Moș Crăciun să existe. Ochii mei s-au întâlnit cu ai lui Scumpi [așa își spuneau reciproc părinții mei] și am răspuns: Da, Moș Crăciun există. La urma urmei, încă un timp de iluzii... Destul de curând după aceea, discutând despre cum și când vom sărbători Crăciunul, Scumpi i-a spus că nu există Moș Crăciun. Timp de câteva secunde, Daniela n-a crezut. Apoi și-a dat seama - fiindcă imediat am confirmat și eu - că nu e o glumă, ci e adevărat. Pe figura ei, am simțit decepția. Era emoționată. Mămica i-a spus că Moș Crăciun a fost nenea Mircea. Emoția Danielei a durat până când, declarând că ea le va spune copiilor că știa mai de mult adevărul, mămica a încuviințat: "Ți-am mărturisit adevărul ca să nu râdă de tine copiii. Tu le poți spune că știai mai de mult că Moș Crăciun nu există, dar te prefăceai că nu știi... ca să primești cadouri ca și cum ar fi din partea lui.» Nu ne place s-o învățăm să mintă, dar explicația asta a satisfăcut orgoliul Danielei, și emoția și părerea de rău s-au topit ca prin farmec. Totuși o iluzie s-a dus..."
Acum o să sar peste vreun sfert de secol ca să vă povestesc ce le-a fost dat urechilor fotoliului să audă într-o zi de decembrie în altă casă, cu alte persoane micuțe... fetițele mele. Și atunci, urma ca o iluzie să se ducă... Ne mutaserăm din casa mea părintească din apropierea Gării de Nord și locuiam acum în cartierul Băneasa. Aveam niște vecini cu care ne împrieteniserăm imediat, familia Gladin, cu patru copii de vârste apropiate de ale fetelor mele. Fiica lor cea mare tocmai aflase că Moș Crăciun nu există. Nu mai știu dacă îi spusese mama ei sau alta fusese sursa. Cert este că, în toate problemele mai delicate, era suficient să afle ea, cea mai mare dintre frați, o informație, ca să nu mai fie nevoie să le-o spună părinții și celorlalți trei: erau siguri că ea îi va "seminariza". De teamă să nu-i spună și fetei mele Daita, cu care era de-o vârstă, iar ea să-i zică surioarei Catrinel, cu cinci ani mai mică, am preferat să-i zic eu într-o formă delicată Daitei. Mie cel puțin mi se păruse delicată. Fotoliul mi-e martor. Nu și fetei mele... Până și-n ziua de azi îmi reproșează că i-am spus. Și sunt aproape 40 de ani de atunci. Uneori mă gândesc cu remușcări că, dacă nu-i spuneam eu, și acum, când este mamă a trei copii, ar mai fi crezut în Moș Crăciun, asemenea mătușii ei Nicole care, după cum ați văzut în titlul povestirii ei Cred în Moș Crăciun!, a declarat negru pe alb la LiterNet că încă mai crede. N-aș mai avea probabil remușcări dacă nu mi-ar reproșa-o fii-mea aproape în fiecare an, mai în glumă (sper eu), mai în serios...
Am o poză la care țin mult. Sunt foarte mică, Moșul încă nu venea la noi acasă. Derulez iarăși înapoi filmul amintirilor, ca să v-o descriu, căci în jurul meu și lângă fotoliu sunt niște oameni care mi-au fost dragi până s-au dus în lumea umbrelor... iar de atunci, dragă mi-a rămas amintirea lor.
Dintre cei pozați, doar pe vărul meu Viorel îl mai avem lângă noi, băiețelul cârlionțat care, îndrăzneț, pare să se fi suit în cârca sau brațele cuiva pe care nu-l mai recunosc, în orice caz mi-a confirmat acum la telefon că nu-l (re)cunoaște nici el. Și astfel aflați și care fusese copilul mai temerar care încercase să smulgă barba Moșului.
*
Mai am niște amintiri prețioase din anii de glorie ai fotoliului nostru cu urechi.
Câtă lume a văzut dragul de el! Dar câte și mai câte o fi auzit: anecdote din lumea teatrală spuse la un "pahar de vorbă" de nenea Sică (Alexandrescu), umor de calitate ieșit cu spontaneitate din gura lui nenea Tudorică (Mușatescu), caricaturi pline de haz făcute la masă, pe un colț de hârtie, de nenea Bebe (pictorul Ion Anestin), replici spumoase din piese rostite de Costache Antoniu, Radu Beligan sau de aceste trei frumoase doamne ale teatrului românesc! Ce voie bună și eleganță în același timp! Alte vremuri...
Dar, din păcate, acestea au fost și vremurile în care comunismul a făcut ravagii. Părinții mei (cum făceau și cei ai micilor mei prieteni) căutau să mă țină sub un clopot de sticlă, încercau să-mi ofere tot ce puteau ei ca să nu simt cât de grele și de rele erau acele timpuri, ceea ce m-a ajutat să-mi amintesc de copilăria mea ca FERICITĂ. Voi puncta totuși discreția fotoliului care, deși avea urechi să audă... a tăcut chitic. Au fost însă atâtea urechi care, auzind ce se vorbea "la un șpriț", au băgat oameni nevinovați în pușcărie. Precum în cazul rămas în dosare drept "cazul Bădescu". Nu l-aș fi pomenit aici, dacă trei mari cântăreți ai Operei române, basul Nicolae Secăreanu, baritonul Șerban Tassian și tenorul Dinu Bădescu, nu ar fi cântat arii din opere în atâtea seri, spre încântarea noastră și a prietenilor intimi ai părinților mei, chiar în fața fotoliului nostru aflat în biroul tatălui meu, dramaturgul Mircea Ștefănescu. El i-a primit cu brațele deschise în casa noastră, după ce pe doi dintre ei regimul îi făcuse să sufere, îi distrusese de fapt ca oameni și ca artiști, acuzați fiind că se manifestaseră dușmănos față de regim - în prezența unor urechi nu la fel de discrete ca ale fotoliului și posesorilor lui, ci ale unor "cozi de topor" din rândul colegilor și al așa-zișilor "prieteni".
Nenea Șerban (Tassian) și Dinu Bădescu, care au alcătuit împreună cu Valentina Crețoiu garnitura solistică numită "de aur" a Operei noastre, au fost condamnați, împreună cu o altă solistă de excepție, Cornelia Gavrilescu, printr-un proces numit "sinistru", la niște luni de închisoare pentru "huliganism politic"; inițial, procurorul ceruse 12 ani de închisoare. S-a făcut și un proces public, un "proces-spectacol", în care cunoscuții soliști au fost înfierați și umiliți de colegii lor. Basul și actorul Nicolae Secăreanu care a rămas tot restul vieții prietenul lor apropiat (și al părinților mei, desigur) nu a acceptat să își acuze colegii, ci a avut curajul să exprime numai cuvinte de laudă la adresa lor.
Martor tăcut, discret a fost fotoliul nostru și când urechile lui au auzit în anii '80 cum Nicolae Carandino și-a citit memoriile din închisorile și lagărele comuniste, tot în biroul tatălui meu, cu tot riscul asumat atunci de ai mei, în fața unui cerc de oameni "cu fermoar la gură" ca și fotoliul nostru. Din nefericire, cronicarul, ziaristul, scriitorul, traducătorul și politicianul țărănist N. Carandino ajunsese să facă ani grei de temniță urmați de domiciliu forțat, din cauza unor guri slobode, unei "diversiuni" și nu numai. Ca urmare a "înscenării de la Tămădău" a fost organizat și în cazul liderilor național-țărăniști, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, un proces-spectacol ca în cazul atâtor intelectuali români, în care au fost judecați și condamnați. După eliberarea lui, memoriile lui N. Carandino au circulat în ascuns, doar printre oameni de mare încredere, înainte de a putea vedea, în sfârșit, lumina tiparului, după Revoluție.
Tot fotoliul a fost martor și când Sică Alexandrescu și tata - după ce au decis împreună să-l aleagă pe Ion Caramitru, student la teatru în ultimul an, să-l interpreteze pe Mihai Eminescu în piesa tatii Eminescu - au discutat de-atâtea ori, ca autor și regizor, în biroul tatei despre spectacolul care urma să-l aducă în 1964 în debut, pe prima scenă a țării, pe cel care, mulți ani după aceea, a devenit directorul Naționalului, a cărui sală mare îi și poartă acum numele.
Dar de câte ori ne-a făcut fotoliul să și râdem! Aici, patru doamne amuzate, în jurul unui domn pe care confortul fotoliului cu urechi l-a îmbiat la un pui de somn.
*
Epoca lui de mare glorie s-a încheiat odată cu elucidarea misterului lui Moș Crăciun. Au început alte etape în viața familiei mele.
A venit și timpul să capete o îmbrăcăminte nouă, cea veche fiind, ca și el, puțin uzată. Tot de catifea, tot verde.
Numai că bietul fotoliu a schimbat casă după casă, negăsindu-și locul de fapt - până nu de mult - în niciuna.
Mai întâi a locuit cu noi în Băneasa, în puținii ani petrecuți acolo fiind martorul aflării de către Daita a adevărului trist că Moș Crăciun nu există, după cum v-am spus.
Apoi a dispărut pentru câțiva ani din viața noastră. Nici acum nu vrea să ne spună unde a fost exact și probabil n-o vom ști niciodată. Un mister neelucidat, cum există în viețile multor familii... Cert este că, într-o bună zi, a ajuns din nou la noi, dar în noua noastră casă, unde, negăsindu-și nici aici locul, a stat un timp lângă vechiul lui amic, paravanul japonez, în fața căruia copiii și nepoții noștri sunt pozați oricând îi prindem la București. Dar el, atât de fotografiat în anii lui de glorie, n-a avut parte nici măcar de o poză în acest apartament. Aici sunt trei dintre nepoții mei, în locul pe care stătuse, înghesuit între oglinda cea mare și paravan, fotoliul revenit în mod cu totul neașteptat la noi și care, curând, și-a găsit iarăși un cămin nou, tot provizoriu.
De aici a ajuns în casa de la Sinaia a soțului meu. A avut câțiva ani bunicei, să zicem, deși în majoritatea timpului stătea singurel cuc și ne păzea casa, noi fiind la București. Dar, când veneam la munte, a fost martorul câtorva weekenduri și vacanțe frumoase. Și a văzut iar copilași zglobii, înveselind atmosfera. Stând în sufragerie, a participat indirect, din colțul lui, la atâtea mese care de care mai bogate. Iată-l aici asistând la masa la care soțul meu a pregătit specialitatea lui "sticla-n pui", un pui delicios cu un gust fără pereche. Face parte din "gustul" Sinaiei, al acelei case minunate de pe Furnica, din drumul spre gondolă, spre Cota 1400 și 2000, și al acelor ani de excepție petrecuți acolo înainte ca... înainte ca... dar mai e până atunci.
... Da, mai e până atunci. Întâi a mai văzut copii veseli și fericiți: pe nepoțeii mei Leia și Luca și sora lor Claire (între timp mai mare decât în poza anterioară), petrecând câteva zile la Sinaia vara și iarna, când veneau de departe în România.
Un weekend cu totul special a fost acela în care nepoțica noastră Isabella (da, știu, e derutant că tot înșir nepoței și nepoțele, dar între timp suntem binecuvântați cu cinci la număr) a petrecut cu noi la Sinaia, chiar înainte de Halloween, costumată ca "princess Sofia". Îmi amintesc cum a fost luată în brațe pe fotoliul cu urechi de diferiții noștri musafiri și cum s-a și suit pe fotoliul fericit că are din nou un copilaș pe el și că poate auzi exclamații de voie bună. Nu mai găsesc poze de atunci, dar am una pe care o îndrăgesc mult, făcută cu 2-3 zile după, chiar pe 31 octombrie, de acel Halloween, acasă la București la vărul meu Simi care ne-a unit în jurul lui, punându-ne apartamentul lui la dispoziție ca să-l aranjăm cum vrem noi pentru această sărbătoare importată, cum cred că o considera el. Dar pentru noi acea zi a fost importantă, rămânând de neuitat.
Chiar înainte să închei textul, am găsit într-un loc în care nu m-aș mai fi așteptat aceste poze din 2017, după ce scrisesem mai sus că nu găsesc niciuna. Calitatea lor lasă de dorit, dar important e că sunt de la Halloweenul petrecut atunci la Sinaia cu niște prieteni, cu Isabella costumată și cu Isabella pe fotoliu.
Scrisesem mai sus: "acei ani de excepție petrecuți acolo înainte ca... înainte ca... dar mai e până atunci". Din păcate, momentul s-a apropiat cu pași rapizi: ziua în care casa de la Sinaia avea să capete proprietari noi.
Uitați-l, doi ani după acel Halloween în care a cunoscut iar ceva din vechea glorie, stând gol lângă masa din sufragerie la fel de goală și ea, care văzuse atâția meseni veseli de-a lungul anilor. Fotoliul nostru nu știa care-i va fi soarta - din nou.
Și-o aștepta trist și parcă resemnat.
*
Dar iată că soarta urma să-i surâdă din nou.
Fetele mele fiind plecate peste ocean și neputând lua cu ele decât mici obiecte care stătuseră în preajma fotoliului cu urechi, acesta a ajuns, la ideea mea acceptată cu bucurie de vărul meu Simi și soția lui Sabina, de la Sinaia în casa lor de la Bușteni. Deci n-a trebuit să călătorească mult, ci doar pe pitoreasca Vale a Prahovei. Am aflat că acum i se zice "fotoliul de la Daniela". Vărul meu îi zicea "fotoliul lui Mircea Ștefănescu" și înțeleg că îi plăcea uneori să se așeze când avea un moment liber și tihnit și probabil, ca mine acum, derula filmul amintirilor legate de fotoliu. Vorbesc din nefericire la trecut, căci în prima lună a acestui an Simi s-a stins din viață.
Dar anul 2023 a început cu el devenind bunic, chiar în prima zi a anului! Să încercăm să ne amintim cu bucurie de asta. Gata! Nu mă mai cufund în trecut. Să revenim în ziua de azi cu cei care reprezintă prezentul, dar mai ales viitorul.
Las ștafeta celor tineri din familie: să noteze ei la ce va mai fi martor fotoliul nostru - această "broască țestoasă" a familiei peste generații. Va mai auzi multe și când noi, toți cei din vechea generație care cândva fuseserăm cea nouă, nu vom mai... Stați așa! Nu vreau să închei pe o notă tristă. Ci cu surâsul dulce al celor mai mici membri ai familiei: Ezra cel de exact aceeași vârstă cu anul 2023 și Alexis, doar cu puțin mai "în vârstă", care, de departe, îl urmărește zilnic în poze.
Cu zâmbetul lor senin aș dori să se sfârșească acest an.