Când a scris versurile "Now there's a look in your eyes / Like black holes in the sky"(în românește nu sună nici pe departe atât de frumos "Este ceva în ochii tăi care seamănă cu găurile negre din cer") Roger Waters avea 32 de ani. Anul era 1975, albumul se numea Wish You Were Here și cânta încă o dată trist despărțirea de Syd Barret.
Acum, Roger Waters tocmai a împlinit 80 de ani. Nu mai scrie versuri, nu mai compune muzică. Dar este foarte activ, mixează propriile capodopere (vezi Dark Side of the Moon), continuă să susțină concerte mesianice, de dimensiuni impresionante. În timpul liber, irită establishmentul / sistemul cu opiniile lui deloc cuminți. Hai să le zicem chiar scandaloase.
Denunțătorul
Cine mai este și Roger Waters ăsta?, se vor întreba mulți dintre cei care s-au bătut la bilete pentru Coldplay. Sau, mai înainte, la Depeche Mode. Sau la U2. Sau la alții.
Înainte să ne lămurim cine este acest domn uscățiv care a împlinit respectabila vârstă de 80 de ani să stabilim ce nu este. În primul rând, Waters refuză să fie respectabil. Venerabil, nici atât. Waters nu este o modă, el ține vie o epocă. Una trecută, pe care respectivul se încăpățânează să o țină în viață? Posibil.
Waters nu este un menestrel al timpurilor lui, ci un denunțător al acestora. Waters nu este doar un bătrân bogat (deși stă pe o avere de peste 300 de milioane de dolari) frecventat de revista People, deși are la activ 5 mariaje (ultima nevastă, ediție 2022, este fosta șoferiță!).
Zidul ca metaforă, nu cărămidă
Foarte pe scurt, Roger Waters este Zidul. Înainte și după ce a fost construit. Zidul ca expresie artistică a înstrăinării și a alienării, plus un omagiu adus tatălui pierdut în Al doilea Război Mondial. The Wall, albumul conceptual sută la sută al lui Roger Waters, capodoperă pentru mulți, despărțire definitivă și dureroasă de filonul originar muzical Pink Floyd pentru alții.
Personaj complex și complicat, Roger Waters se numără tehnic vorbind printre membrii fondatori ai fenomenului Pink Floyd. Alături de prietenul din copilărie Syd Barret și de colegii de la Cambridge, Nick Mason și Rick Wright, a pus bazele legendarei trupe în 1965. David Gilmour, celălalt titan al formației, a apărut 3 ani mai târziu, atunci când problemele cu LSD-ul ale lui Syd lăsaseră urme definitive.
Atunci când nu a mai tolerat lenea
Tot tehnic vorbind, basistul Waters nu era la începuturi om de prim-plan al trupei. Niciun basist nu este. Harnic, mai harnic decât ceilalți, cu un nebănuit talent literar, plin de idei novatoare, ambițios, egolatru, egoist și egocentric, Waters s-a impus ca lider Pink Floyd cu fiecare nou album.
Începând cu The Dark Side of the Moon a scris versurile tuturor pieselor. S-a implicat determinant în compoziție, a impus mesajul politic-social, mai întâi cu Animals (o parabolă despre oamenii-oi, oamenii-câini și oamenii porci), apoi cu The Wall și punând punct cu Final Cut.
În răstimp, ceilalți au tăcut comozi, iar atunci când și-au consacrat statutul de pensionari cu venit sigur au fost ejectați din trupă. Cazul lui Wright, concediat în timpul lucrului la Final Cut. Nici bunul Dave, nici rentierul Nick nu au fost departe. Dependentul de muncă Waters nu a tolerat lenea celorlalți, transformarea lor în rentieri.
Antisistem sau antisemit?
Fastuoasa lansare a dublului disc The Wall în 1979 l-a găsit pe Waters în plin delir al puterii. Convins că haina Pink Floyd nu îl mai încape, poate chiar că e anacronic-demodată, a părăsit trupa în 1983, lansându-se într-o carieră pe cont propriu.
A montat spectacole gigant, de o calitate tehnică aproape vizionară și o anvergură muzicală deosebită. S-a înconjurat de un personal valoros, instrumentiști excepționali, dar dispuși să i se subordoneze necondiționat.
Și-a continuat activismul, a fost declarat pe rând antisemit, agent al palestinienilor, mai nou al rușilor, dușman perpetuu al americanilor. Megashow-urile lui se bazează totuși pe filonul muzical Pink Floyd și foarte puțin pe creații proprii gen Amused to Death, Pros and Cons of Hitch Hiking ori avangardista operă rock Ça ira. Inspirația rămâne totuși apanajul tinereții.
Când ceilalți își numără bolizii de lux
La 80 de ani, Roger Waters nu prididește să scandalizeze corecții politic și să colinde lumea, spunând în buclă aceeași poveste. Ciudat sau poate că nu, publicul giganticelor lui spectacole este recrutat mai puțin din tomnatici nostalgici și mai mult din oameni tineri.
Milionar care înfierează capitalismul, marxist-leninist care nu și-a donat averea săracilor, Roger Waters încă muncește. Spre deosebire de foștii lui prieteni David Gilmour și Nick Mason care, la fel de bogați, își numără proprietățile, iahturile și mașinile de lux. E și acesta un mesaj.