Literatura română îi datorează o operă superbă în unicitatea ei. Ca și brânciul elegant de înscriere, absolut originală, într-o pagină - zic eu importantă - din volumul suratei sale universale. Limba română - o îmbogățire substanțială. Deși a purtat, pe cartea de vizită, doar titulatura de "nuvelist", făcând abstracție, ghiduș, de o certă și valoroasă dimensiune de prozator, el se risipea permanent, pentru ca să se re-alcătuiască, și mai permanent. Jurnalismul său sportiv (un ideal de viață supra-împlinit) însemna o înșiruire săptămânală de perle din care ludicul, eticul și filosofia, strecurate în fiecare idee, silabă sau calambur, ofereau - privilegiaților în stare să priceapă - spectacolul efervescent al un spirit fabulos, nutrit de cele mai mărunte, dar esențiale aspecte ale unui cotidian care îl provoca, îl înveselea, ridicându-i moralul, îl fascina și stimula în permanență. Focurile de artificii revărsate prin scrisul și conversația sa plouau apoi, binefăcător, peste materia de viață care le emanase, îmbogățind-o și înfrumusețând-o fabulos.
Cândva, prin anii '60, un puști de 14-15 ani, care se îmbolnăvise rău de microbul fotbalului (căci, pe atunci, titlul de oarecare noblețe era "microbist", nu "fan" - iar fanatismul îi era și lui absolut străin). Dus cu pluta pe stadion, tembelul în curs de desăvârșeală urla ca apucatul, până la răgușeala perfectă, împreună cu galeriștii rapidiști; se îmbolnăvea de necaz la eșecuri; plângea smintit la nedreptățile arbitrilor sau ale sorții fotbalistice... mă rog, dambla în toată legea. Cel mai grav era că, pentru a se lăsa deplin devorat de pasiunea stadionului, chiulea de la școală, ca să caște gura la meciuri și antrenamente. Iar de citit - nimic altceva decât... ziarul Sportul Popular. Ce să mai vorbim, ar fi ieșit din el un ultraș perfect, bun și nebun să-i facă statuie cei de azi. Norocul vieții sale, a acelui condamnat la orbirea fanatismului, s-a numit Belphegor (nume preluat, firește, de la un personaj din filme). Cronica lui... apărea săptămânal în acea unică gazetă unde puștiul își ferecase tot orizontul cultural, chiar social. Vă vine, sau nu, să credeți, dar... picătură cu picătură... idee cu idee, rând cu rând și cuvânt cu cuvânt, el a învățat de la nevăzutul Belphegor că totul e nu doar un joc, ci și o joacă. Și că trebuie luată ca atare, cu măsură și echilibru, cu detașare și umor. Iar referirile livrești de acolo din Sportul acela Popular i-au deschis mini-microbistului curiozitatea adolescentină către Stendhal și Prévert, către Cehov, Șalom Alehem și mulți asemenea alții, deturnându-l de pe orbita cețos-întunecată a agresivității, colectivismului gregar, a primitivismului. Și, tot de la același misterios B / R.C. a învățat, citindu-l, să scrie.
Puștiul acela am fost eu.
I-am mărturisit asta, prin 1982, atunci când am avut realmente fericirea să stăm pentru prima oară de vorbă, am adăugat că îi sunt recunoscător, ca unui supra-tată, pentru că m-a salvat, cu scrisul său, de la jalnica rinocerizare. După aceea, firește, am rămas buni prieteni, ca doi împătimiți de Bob Fosse și Roy Scheider, care văzusem de zeci de ori copleșitorul All that Jazz. Am simțit de atunci că, da... Relu Cosașu se purta cu viața lui destul de asemănător, pe undeva, cu acel Joe Gideon.
Atunci am stat față în față, în biroul lui de la Revista Cinema - pe care, printr-un lanț straniu de coincidențe, aveam să-l moștenesc 8 ani mai târziu - chestie care l-a amuzat și bucurat imediat ce i-am vestit-o de pe același telefon folosit de el timp de mai bine de două decenii. Numai de pipele din sertar nu m-am atins, doar le-am strâns și i le-am dus acasă, spre încântarea lui sinceră și aproape copilăroasă.
De atunci până mai alaltăieri, văzându-ne, convorbindu-ne sau "doar" citindu-l, mă fascinau fără încetare și mă încărcau emoțional seninătatea lui mustind de înțelepciune, jovialitatea indestructibilă, amestecată miraculos, în ființa sa magnifică, de simțul însetat al realității concrete, din care știa să extragă ca nimeni altul aspectele fals-periferice sau minore, cărora le dădea sens și un farmec inegalabil în articolele, în cronicile... în viețuirile (cu Stan și Bran) și supraviețuirile sale. Și pe care le culegea, cu o detașată lăcomie, din ziarele vremii (fie că erau Scînteia ori Agricultura Socialistă, România Liberă sau EVZ, Figaro sau Haaretz). Până la Revoluție, era vestit, până și printre culturnicii / securiștii vremii pentru că, deși primea anual pașaport valabil 3 luni, ca să-și viziteze mama și celelalte rude din Israel ("Mătușile din Tel Aviv" - ce carte!), el se întorcea repejor acasă, la București, după maximum 3 săptămâni. "De ce atâta grabă, domnu Cosașu?". "Nu pot să scriu acolo, Bogdane. Nu-mi priește locul... aerul, naiba știe". Avea nu numai dreptate, dar și curajul să o recunoască. Literați de soi, colegi de generație precum Alexandru Mirodan, Virgil Duda și alții se îngropaseră, efectiv (la început numai literar) acolo, în Pământul Sfânt.
Iar el vroia să trăiască... scriind. O făcea, până la ultimul articol (Editorial Radu Cosașu: Imobilul Dan Petrescu - gsp.ro), numai cu creionul, pe hârtie. Din fericire, a avut întotdeauna pe cineva devotat care să-i dactilografieze ori să-i preia, prin intermediul telefonului, textele. Scriind, el (se) juca cu viața, "indiscrețind-o" și ciupind-o, tandru, numai de părțile ei frumoase. Pentru că omul acesta, de o jovialitate permanentă, nu știa să se certe, nici măcar să se contreze. Prefera ironia, de multe ori proptindu-i zdravăn prefixul "auto", cugetarea mereu tandră, dar cu miez, de multe ori parabola subtilă, dar niciodată atât de subtilă încât să nu poată fi înțeleasă. Nu s-a certat în viața lui cu nimeni; nu știa... nu putea... nu era de el. "Bă, tu o să mori de prea multă veselie!" i-a trântit, odată, un gradat care-l avea subaltern la arma numită "Cavalerie" (și pe care, firește, l-a nemurit cu căldură în Supraviețuirile sale). Considera că adversitățile, în afara terenului de sport, nu duc nicăieri.... nu rezolvă nimic. Evita elegant bârfa, alegând o constatare jucăușă, o glumă, un sfat constructiv... sau măcar o eschivă elegantă, mereu amuzantă, doar ca să nu se și te amărască prin vreo sinceritate ce nu ajuta la nimic, și nu putea nici să-ți facă plăcere. Știam că asistase, odată, la o discuție, fără ca punctul său de vedere să fie asumat de majoritatea colectivului redacțional. Întrebându-l cum (de) se întâmplase, mi-a răspuns, îmbrățișându-mă într-un zâmbet cald și încurajator: "Chiar nu contează... în afara faptului că tu chiar ai scris o carte foarte bună, nu?".
Și-a asumat deplin, cu onestitate și umor, erorile - pentru că le săvârșise cu ingenuitatea sau bunăcredința fraierului - și a făcut tot posibilul să nu le mai repete. Așa s-a petrecut cu rătăcirile comuniste, care au produs opera de debut Servim Republica Populară Romînă ("Niciodată, orice ar fi, nu te poți dezice de debutul tău în nimic, dar mai ales în literatură")" dar și peregrinările jurnalist-proletcultiste, turnate și răsturnate în cap cu un hazos, fabulos și sincer mea culpa. La fel a pățit-o, în calitate de co-scenarist, și la Un film cu o fată fermecătoare. S-a jurat (și s-a ținut de cuvânt!) că nu va mai recidiva. Iubea prea mult cinema-ul, îl respecta și nu-și permitea să-i știrbească, fie și din greșeală, frumusețea...
Și-a alcătuit opera, parcă, în joacă (asta pentru că nu s-a luat niciodată prea în serios...) dar o făcea cu temeinicie, coerență și forța unui umor încântător, mereu la datorie. Nu știu cum de găsea timp pentru toate câte îl interesau, le urmărea, ca să le re-învie în prozele lui formidabile: viață politică, socială, culturală, sportivă. Adaug la aceasta o capacitate uimitoare de lectură temeinică, fără rabaturi și cu o știință, rar întâlnită, de a evidenția aspectele reușite, favorabile. I-au plăcut întotdeauna jocurile: canasta, belota, tablele... bașca cele sportive - Doamne, când găsea timp pentru toate?! Citindu-l descopereai faze nevăzute, reacții omenești cu reverberații ample, amănunte numai de el remarcate și interpretate, descifrate, înfrumusețate, elogiate...
A fost un bonom sensibil și înțelept; un minunat vrăjitor, care a iubit enorm oamenii, viața și a restituit-o generos, prin spirit, tuturor celorlalți.
Requiescat in Pace! Cu el dincolo, cred că și Grădina Raiului va fi mai frumoasă.
Notă: citiți 2 volume și alte texte semnate de Radu Cosașu pe LiterNet aici.