Nu putea fi cunoscut... de fapt, nimeni nu l-ar fi putut desluși cu adevărat vreodată.
Nu avea cum să fie pătruns... era un amestec de contrarii, de frânturi, de singurătăți. Solitudine tainică, tăcută, dureroasă... din ea se descărcau energii și erupții, frisoanele excesului, riscurile ce și le oferea bucuriei.
Un suflet făptuit din temeri, fragil și impulsiv, flămând de viață, mândru de patimile sale, lucid și caustic în deslușiri, luminându-și cu voluptate abisurile, întru desăvârșirea însingurării.
Un trup de uriaș îl călăuzea. Și-l purta distins, elegant, bărbăție rasată din complexe... Ființau împreună. Venea de undeva, dintr-o rouă a inocenței, pecete princiară într-un cinism sclipitor. Se trăia obsesiv, dilatând timpul în cioburi de eternitate. O vitalitate rafinat brutală reușise să i se impună și să-i vegheze ceremonialul intim al arderilor. Gândea prin simțuri, înnobilându-și poftele și obligându-le să ia aripi de spirit. Sfredelea incandescența gândului cu o potență sălbatică a cuprinderii. Trândăvea în melancolie pentru a se înfrâna. Avea o relație erotică cu viața, de trădare și surpare. Purta zboruri și furtuni în mădulare. Se răcorea în taine. Cugeta prin vrajă. Se domolea prin sarcasm. Fermecător, se risipea în iluzii, biciuindu-și spaimele. Vulnerabil, sentimental, enigmatic, năucea. Trăia iluminat de talent, ascultând tăcerea lui Dumnezeu..
Mi-a fost inspirație și lumină vreme de-o viață. Hăituit de oficiali, cârdășit de proști, adorat până la invidie de prieteni, respectat cu sfințenie de breaslă, singur în fața publicului, artistul, făurit din cristale de veșnicie, reușea să-l supună și să-l secătuiască de haruri. Era un bărbat peste care doar moartea, parteneră de glorie, a reușit să treacă. Arta lui cere smerită reculegere.
Îl iubeam. Te fericeai iubindu-l. Era nefiresc de surprinzător... Explora zăcămintele visurilor, imaginând universuri de călătorie.
Ne-am întâlnit în primăvara lui '70 din secolul trecut, când eu, student încă, crăpasem preț de o privire porțile teatrului... Dincolo, în tărâmul vrăjit al regilor, al prinților, al bufonilor, al minunii și uimirii, domnea el -emblematicul artist-maestru al magiei jocului... Rang, strălucire, noblețe - totul altfel.
Debutam pe o scenă profesionistă, după Cartofi prăjiți cu orice de Wesker, la Studioul Casandra. George Constantin căuta un regizor pentru un spectacol în premieră și harul profesorului Penciulescu mă recomandase. Șansă - să fii studentul lui Radu Penciulescu.
Echipa de zgomote, drama fantastică a lui Fănuș Neagu, pe scena de la Nottara cu: George Constantin... Prima lectură, în biroul aerisit al lui Horia Lovinescu... Fănuș vorbea noduros, nădușit de emoție.
Fotografi, reporteri... Un mare scriitor debuta în dramaturgie. Piesă premiată de juriul Uniunii Scriitorilor în acel an. Distribuție condusă de el... îi căutam neîncetat privirea... pentru binecuvântare, pentru încredere.
Răspundea din când în când, învăluind indiferența în duioșie. Sigur îmi simțea pulsul. Se plictisea în vorbăria din jur. Ochii îi căpătau o candoare vicleană... ura ambalajul artistic, publicitatea zornăitoare, teatralâcul... Am început lectura. Desfătare copilărească pentru actori. Se întreceau în dantelării, înnodând ștrengării trecătoare. Deodată ne-a secerat trăznetul nuanțelor:
- Am un nume de fluviu și sunt doar un biet scuipat.
Era Nil - bizonul otrăvit de viață. George Constantin îi înghesuise în țarcul fulgerului... Biciul năprasnic al talentului pleznise cuvintele... Lăcrimau, sângerând rosturi. Era George - surpând personajul în vrajă, botezându-i destinul.
Am dat drumul viului nostru, zgomotos... Aplauze... bucurie... Interjecții. Sughițuri machiate. Isterie, fâstâceală. Tăcea. Privea absent, odihnindu-se parcă în buimăceala din jur. Scrijelise cu semn imperial frisonul de neliniște și acum obliga secundele să-și întindă vertebrele țăndărite... Tăcerea stăpânită potența dimensiunile șocului.
Și-a trecut ușor limba peste buze, liniștindu-și discret un tremur al bărbiei. Glisa șovăitor accentul seducției din concret spre vârtejuri abstracte. Nu știa, nu mai știa să rateze. În aburul clipei, construise filigranul unicității din atomi de măreție și deriziune. Viril și acid, intrase seniorial în vraiștea din noi. Incendiase aroganța celorlalți de a-i fi parteneri. Înăuntrul lor se gudurau emoțiile... Ondula fără chef textul piesei, încercându-i suplețea... Paginile rămase fugiră printre degetele lui lungi, delicate. Niciodată momentele de har nu aveau încheiere. Sec și grav, nemulțumit parcă de pierderea timpului (ironia și sarcasmul șerpuiau totdeauna în el), mă întreabă:
- Mai citim?
Era greu să continui.
- Ne oprim aici, am răspuns, prins în poalele jocului.
A închis primul textul. A băut încet apa unui pahar luat de pe masă. S-a cufundat boierește în fotoliu, ridicând ușor capul spre tavan (abia atunci am observat că toți ceilalți stăteau pe scaune). Momente de liniște, dorite de el, pentru a împărți temeiuri și rosturi ale profeției. S-a întors spre mine, făcându-mi un gest discret cu pleoapa. Numai eu puteam să-l văd. Semn neașteptat de apropiere. Apoi, frângând urma de intimitate:
- Să vedem ce vrea regizorul...
Straniu și inhibant accentul pus pe finalul cuvântului. Învârtea paharul, iritat de supunerea agitată a celor din jur. Trebuia să atac. Era singura soluție pentru a lucra...
- Spune-ne... ce o să facem... să nu muncim degeaba, silabisise tărăgănat cuvintele.
Am dat drumul vorbelor, îmbrâncit de frică, aprins, pătimaș.
- Aveai aburi pe față... mi-a spus mai târziu.
După vreo zece minute am tăcut. Sfârșisem... Și-a trecut mâna prin barbă... Devenise simplu, adânc... altfel... Crease din nimic o solemnitate specială. Mă pătrundea lucid, gânditor. Îmi cotrobăia gândurile și sufletul... Și-a sprijinit privirea pe Gilda Marinescu înainte de a vorbi. Împliniseră multe roluri împreună.
- E de muncă... ce spune el... greu pentru noi ăștia din scenă...
Umorul lunecos născu panică. Fănuș Neagu se repezi pruncește, de-a bușilea, congestionat... Prințul metaforei rătăcea în debut...
- Voi sunteți geniali... o ușoară gângureală de modestie la unii. Și... da, toți geniali. Regia, e... cum spunem noi... o facem... Bine... Cum vreți... Eu merg pe mâna voastră. Aici George e împăratul.
Un râs tăios, exploziv, gâdilat cu accente de virtuozitate, impunând, îl stopă violent. George Constantin s-a ridicat neașteptat de sprinten din lâncezeala fotoliului. Era impunător... Părea și amuzant și iritat de vorbele lui Fănuș. Sfârși râsul într-o ușoară grimasă... Laconic întinse mâna spre scriitor, unduind ambiguu:
- Ne vedem la premieră... Acolo să ne peticești cu geniu... Până atunci mergem pe mâna lui - făcu un semn din cap către mine. Apoi... cât noi muncim aici, poate mai scrii o piesă! Flash de acidă ironie.
S-au risipit care-ncotro prin biroul directorului. Rămăsesem singur lângă fereastra mare a încăperii. Îmi adunam notițele risipite. Nu le privisem niciodată de emoție. Stătusem pironit în ochii lui, pentru a nu-l pierde.
- Vrei puțină apă?...
Se apropiase de mine cu paharul umplut. Am băut... o comandă tainică. Își mușca ușor buza de jos.
- Mai vrei?
Băusem tot fără să-mi dau seama. Privi înserarea ce se strecura dincolo de fereastră.
- Am înțeles ce vrei... nu știu dacă o să treacă.
L-am țintuit speriat...
Încercăm... mă liniști - pentru plăcerea noastră. Mă trecuse de partea lor. Râse copilărește, ghiduș... apoi stins:
- Câți ani ai?
Alterna forța cu sfiiciunea, tandrețea cu sarcasmul. Uitasem pentru o clipă. Însurat, doi copii... 23!? Era oare suficient pentru a-l întâlni? S-a întors brusc, simțind venirea "arzândă" a lui Ștefan Radof. Interpretul lui Mușat pășea fericit pentru a... n-a apucat.
- Știi Ștefane, cine e foarte bun în rolul ăsta al tău?
Radof s-a stins.
- Vasile... Vasile Nițulescu.
Mi-a făcut din nou semn cu ochiul, ștrengărește. Golănea astral... Se aventura prin universul ascuns al ființei, suspin în tăcerea unui zâmbet...
Așa a început. Un drum de peste două decenii.
Lucram de trei săptămâni împreună. Mă îndrăgosteam de el în fiecare repetiție. După... treceam pe la "Moldova". Numai noi doi. Îmi povestea... de dragoste, de viață... Lăsându-mă să îl pătrund...
Începusem să-i ating vibrațiile necunoscute ale sufletului. Spovedaniile noastre ne-au apropiat. Vedea teatrul viu, provocator, șocant. Vorbea interpretându-se, născând magie, învăluind totul într-o cuceritoare stare de grație... Gândea tot timpul o altă dimensiune a realității. Comunica și comenta simultan. Cobora brusc în infernul colcăitor al viscerelor. Se juca scăldându-se în viața din el. Se îmbrâncea cu instinctele, trimițând deriziunea într-o riscantă măreție. Dilata nepermis de adevărat, obligând limitele să-și ia zborul dincolo de cuvinte... Se fascina singur în truda studiului, bucurându-se că poate atinge ceea ce știa că nu poate cuceri. Rolurile le topea într-o puzderie de detalii... elibera sunetul unic din structura unui personaj și îi vibra energiile, provocând o trezire șocantă. Piesa era înăuntrul lui. Măduva textului îl verticaliza. Năștea întâi partitura... polifonia, tăcerea și strigătele ei... Arta lui era muzica.
Personajul hipnotizant se spovedea și nu reușea să-i ascundă nimic. Prin pătrunderi misterioase ghicea destine, inventând realul imaginației. Folosea confuzia pentru limpezime și oferea prietenie neliniștii. Orchestra incandescent, în disonanțe armonice. Prin circuitul sangvin al caracterului, pipăia armura invizibilă de trăiri și stări neliniștitoare. Vedea prin simțuri. Trăia prin înțelegeri de geniu. Nestingherit de excese, de fantastic, de banal. Prin tehnică desăvârșită, spiritualiza. Lansa identități surprinzătoare... Apoi, artistul cenzura actorul. Selecta răspunzător de înnobilarea histrionului, dimensiona semnificațiile, explora vertebrele logicii. Năștea cunoaștere. Medita cvadruplu prin inteligența instinctului către o interpretare dantescă. E unul dintre puținii actori ai lumii care avea unicitate; dar aici la noi... e pradă uitării.
Nu realizarea scenică era finalitatea, ci inedita pătrundere a meandrelor ființei. Cerceta viața. Biciuia obișnuitul, rănindu-l cu sensuri. Cuvintele lui erau stări și imagini ce împerecheau inconfundabil fantasticul și realul, derizoriul și sublimul, penibilul și... Fascina prin cuprinderea de necuprins a umanului.
Era simplu ca furtuna și necruțător ca ea. Actoria îi era unealtă. Persifla profesia și viața, sugerând lâncezeala. Calea lui de creație era văzul tactil. Trăia prin artă o viață paralelă de cuceritor, împotriva viețuirii banale a insului.
Un solitar al solidarității utopice. Întâlnirile noastre erau scurte, însănătoșite de încordare. Ne lăsam trăiți. Mă învăța că existența e proiect teatral. Știa că teatrul e năframă ispititoare de magie albă, ce trebuie să dea vieții o altă viață, unde artistul călăuzit de stele umblă printre ciorchinii de prostie și impostură din jurul lui. Când vorbea așa avea boabe de rouă în lumina ochilor.
Apoi brusc, schimba registrul.
- L-aș juca pe Trigorin,... ce zici? Am găsit ceva... la el...
Tăceam susținându-l în plăcerea-i ascunsă.
- Știi ce contează la... Trigorin? Farmecul... farmecul. Brăzdează adânc cu sentimentele prin sufletul zburător al femeii, din plictiseală...
Rămăsese orfan de tată. La moartea mamei sale, eram în perioada de lucru la Barbarii, mi-a povestit clipele sfârșitului. Văzuse aburul morții.
- Bărbatul cu care s-a remăritat mama... nu pot să zic, m-a hrănit, m-a crescut... dacă nu mă bătea poate ajungeam o pușlama... Știi... merg cu el să cumpăr haine pentru înmormântare.
Avea un cult al familiei și o spaimă a nerealizării ei. Era o răspântie de singurătate. Înainte de a merge la operație, să-i deschidă alții inima, lucid și autoritar ca totdeauna, le-a spus celor dragi, Iuliei (Iulia Buciuceanu - prim solistă a Operei Române), soției sale și lui Mihai (Mihai Constantin- Actor al Teatrului Național București), băiatului lor, să fie lăsat odihnei în mormântul tatălui său. A plecat pentru a-și trăi acolo copilăria.
***
- Știi la ce m-am gândit? - zâmbi.
- La sufletul femeii!, am răspuns. Râse molcom...
- Nuuu... la Cehov și... Gorki. De ce-au scris atât de bine? - tăcu o clipă.
- Erau mari, geniali!, am șoptit. Mă privi... Apoi...
- Boala... Înțelegi? Boala. Întâlnirea zilnică cu sfârșitul. Se ciocneau de moarte. Asta e... Vezi?... Simți altfel. Nu ai timp pentru prostii.
Zâmbi înmuind tristețea în umor.
- Eh... mari și geniali sunt alții. Iar în teatru e o turmă întreagă de măreți.
Îi scăpă un ușor fluierat. Melodie neștiută...
- Rușii ăștia înstelați stau în mine. Mă înghesuie... să le dau drumul... să-i botez. Cu Albee... e altceva.
Îi era frică... de împlinire, de succes, de glorie. Se bucura de viață și din cauza fricii.
- Știi? Acum aș juca și eu un Caragiale.
am privit mirat.
- Am văzut spectacolul tău cu Noaptea furtunoasă de la Majestic. Îmi spusese Pintilie de el,... că ai momente antologice... Și Pintilie nu umblă cu laudele la el. Da... - mă privi - Am văzut spectacolul... Câtă durere și revoltă ai adus în râsul lui Caragiale. Și ce ai reușit cu unii actori e miraculos... Nu credeam că ei pot ajunge aici. Știi?... eu am ieșit dintr-o distribuție cu piesa asta înainte de premieră. Jucam Jupân Dumitrache... Aveam parteneri buni: Liliana Tomescu - Veta, Ștefan Iordache - Rică Venturiano, Sandu Sticlaru - Ipingescu, Melania Cârje - Zița, regizor era George Rafael... Nu mi-a plăcut ce lucram acolo.
Mă privi din nou zâmbindu-mi.
- Nu bănuiam că piesa are atâtea straturi ascunse în ea. Noaptea ta furtunoasă cutremură și trezește... E o explozie.
Mă sufoca un tremur al bucuriei... Pășeam încet prin Grădina Icoanei.
Am avut privilegiul să-l pătrund puțin, șansa să lucrez cu el în teatru și film. Am scris și am făptuit spectacole, fascinat de arta lui. Am gândit distribuții ideale avându-l lider și am renunțat la proiecte, după o primă lectură, pentru a nu distruge magia desăvârșirii primului contact sau, alteori, pentru a-i accepta capriciile.
Se pregătea mereu pentru dincolo. Juca prin toți porii, prin respirație, prin sunete, prin tăcere, prin volum, prin aer...
În 1982, după premiera Nopții furtunoase la Teatrul de Artă din Moscova, l-am invitat pentru prima dată la mine acasă. Adusesem de la ruși caviar și vodcă Beluga.
- Vino să ciocnim pentru Cehov, Gorki și Caragiale...
A venit la ora fixată. Nu întârzia niciodată, nicăieri, la repetiții, în teatru, la radio, la televiziune, la film. Își respecta statutul. Venisem de la Moscova și cu două discuri ale lui Vladimir Vîsoțki- cântecele lui de revoltă... Vocea și chitara lui Volodea umpleau casa de suflet și ne binecuvânta. Îl văzusem pe marele actor rus cu ani în urmă în două spectacole la Taganka alături de Demitova, regizate de Iuri Lubimov. Am ciocnit pentru artă... Pentru Smoktunovski, Kaliaghin și Nikita Mihalkov. Din când în când privea cu seninătate și tandrețe spre Veronica. O vedea pentru prima oară. Am vorbit despre spectacole uitate, Tango-ul și Regele Lear ale lui Penciulescu, D-ale Carnavalului, Livada de vișini și despre Reconstituirea lui Pintilie... despre proiectul lui Esrig cu Furtuna lui Shakespeare în care el juca alături de Dinică și Moraru... despre putințele și neputințele teatrului. Avea noblețe și rang... La plecare, înainte de a ieși pe ușă, s-a apropiat de mine, m-a privit și oarecum sfios mi-a spus:
- Știi, m-am îndrăgostit de soția ta.
- De Veronica?
- Da.
- Când?
- Astăzi, acum... Pot să-i spun?
- Da... Dacă crezi...
- Cred...
- Bine.
- Pot să o sun?...
Am încuviințat din cap și strângându-ne din nou mâinile de rămas bun, am izbucnit amândoi într-un râs dulce amărui, viclean și inocent... A ieșit repede din casă fără să întoarcă capul.
Eram confuz... Mai rămăsese pe fundul sticlei ceva vodcă. Am ciocnit cu Veronica... Când să ne sărutăm a sunat telefonul.
- Răspunde tu, i-am spus și m-am îndreptat spre fereastră.
În stradă, jos, George era în cabina telefonică. Ne priveam de la distanță. Veronica ridicase receptorul și asculta zâmbind... Clipe, clipe și tăcere, apoi am auzit-o:
- Să știți că noi toți în familie vă iubim.
Am dat mai tare melodia lui Vîsoțki. Am stins ultimele picături de Beluga rămase în pahar.
Era iubitor de dragoste... Cuprins de căutările îndrăgostirii trăia cu inima sufletului mereu întinerit pe înălțimi, deasupra unui abis de neliniști.
În 1980 după debutul cu Înainte de tăcere, scrisesem două scenarii noi și le-am lăsat la intrarea actorilor la teatrul Nottara într-un plic pe numele lui. După două zile m-a sunat.
- Am citit... Vin să te iau cu mașina și mergem undeva la Băneasa la aer curat, să-mi spui mai multe...
După o oră ne așezasem pe o bancă la marginea pădurii privind începutul asfințitului.
- Uite textele.
Îmi întinse scenariile și plicul. Tăcea... construind suspans din liniște. Într-un târziu mă privi, direct, simplu.
- Auzi păsările?... Oare cântecul lor e același seară de seară? Sau e mereu altul?... Ce zici?
Am tăcut apoi am izbucnit în râs:
- Hai, spune odată... Vrei să facem împreună filmele astea?
- În scenariul tău, Ziditorul, povestea e altfel decât o știam...E bine așezată toată acțiunea... Manole nu e de mine, sunt neputincios, nu știu ce e de jucat când o zidește pe Ana. Nu știu. La lectură e minunat, dar ce să joc? Nu e de mine.
Am zâmbit.
- Dar Vodă?
- Cel gras și slinos, așa l-ai scris, nu? Râde... acolo da, pot să-ncerc, știu ce trebuie să caut...
- Vodă ăsta e al tău, nu spune tot ce știe și înțelege tot ce nu știe...
- E de muncă... Și Manole cine e?
- Rebengiuc.
- Victor... da, el poate pătrunde în nebunia personajului.
Se auzea în depărtare violent sirena unei salvări. A șoptit...
- Cineva e în drum spre moarte...
Se auzeau păsările...
- Și Înghițitorul de săbii cum e?
- Curățel... E călătorie grea scenariul... Are capcane multe în el. Aș juca, dacă mă vrei. Se alinta...
- Rolul principal?
- Nuuu... râde, Colonelul e rol pentru mine.
- Am scris Colonelul numai pentru tine George!
Era liniște și se însera.
- Și pe Circar, pe Înghițitorul ăsta de săbii cine îl joacă?
- M-am gândit când îl scriam la Anthony Quinn.
Surprins șopti:
- Da... Așa da.
- Dar, am continuat eu, mi-au spus cei de la casa de filme că nu se aprobă...
- Păcat!
Coborâse brusc înserarea. Mă privi:
- Și atunci Gherlaș, cine va fi? Așa îl cheamă, nu?
Am amânat răspunsul.
- Mircea, Mircea Albulescu
Tăcere... Apoi ridicându-se de pe bancă.
- Eu zic să mergem spre casă. S-a înnoptat...
Se îndreptă vioi spre mașina lui parcată pe o alee. Deschise portiera. Am urcat. Puse cheia în contact... Înainte de a porni motorul:
- Era bun americanu' nostru, Zorba... Bun rău.
Acceleră. Farurile luminau șoseaua. Zâmbi.
- Asta e. Mergem cu Albulescu... E de nădejde.
Era orgolios și violent - bun și sensibil. Era năprasnic - fascinant.
Capricios - cuceritor.
M-a sunat după vizionarea cu Înghițitorul de săbii...
- Ai făcut un film bun. Știi, am plecat de la Scânteia pe jos. Am lăsat mașina și... Am plâns băiete... Am plâns.
Era demn și loial. Generos și curat. Nu încape în toate cuvintele mele. Acum... e unda tăcerii.
În 1991 eram director la Teatrul Mic de câteva zile. L-am sunat:
- George îți trimit un text să îl citești.
- Ce?
- Ecaterina Ivanovna de Leonid Andreev.
- A, rusul acela alb... Bine, recitesc...
Peste două zile ne-am întâlnit în biroul de la teatru.
- Cine e Ecaterina Ivanovna?
- Vali Seciu.
- Ha, ha -... Izbucnire de satisfacție. Tare de tot. Și eu sunt Koromâslov, bărbatul ei cel chinuit, nu?
- Da.
- Și Mentikov cine ar fi?
- Mitică Popescu.
- Excelentă distribuire. Atunci te invit la Moldova la un cognac... Să mai vorbim de piesa asta minunată...
Ne-am despărțit la teatru, el pe scenă, în Molière, eu spectator. La aplauze, îmi făcu cu ochiul, încețoșat de efort, ca atunci, la început... Începea călătoria... Gata... Pleacă, mi-am zis... Totul plutea deasupra lui ca o aură...
Delirul cu care biciuise sălile de spectatori era acum respirație dureroasă... oboseală... Abur...
Viața ia timp, iar timpul ia tot...
Mărturisindu-l ascult și eu tăcerea lui Dumnezeu și simt cum lumea e mereu vie prin fiecare astăzi mereu muritor.
"Viața unui om se poate sfârși, dar viața artei sale, nu" (Șapte tratate secrete de teatru No, Zeami, anul 1393)