M-am întâlnit față către față cu domnul Costion în 2011, la un simpozion organizat la Facultatea de Medicină din Timișoara în memoria Pr. Teofil Părăian. La plecare l-am dus cu mașina la aeroport și am vorbit atunci despre expresia "Pământul, deocamdată" pe care o folosise referitor la cel dintâi lungmetraj tarkovskian, Copilăria lui Ivan, un film "despre rai și iad". Mi-a mărturisit că sintagma i-a fost inspirată de titlul unui volum de poezii de Ioan Alexandru, apărut în 1965, Viața, deocamdată. Atunci i-am povestit despre Basorelief, cel dintâi LP de Adrian Enescu, din 1977, conceput pe o structură de missă, pe versuri de Ioan Alexandru decupate de compozitor din Imnele poetului. Ultima piesă pe disc ("Slavă!") încheie apoteotic acest poem pop-simfonic: "de bună seamă că s-ar cuveni / să-i strig pe toți strămoșii mei pe nume / cei ctitori jupuiți de vii / ostași martiri cu fețe cuvioase / oriunde intră plugul în mormânt / dai de un scut și-o patrie de oase / când fiecare suflet pe pământ va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie". Patria lui Costion Nicolescu este cultura imnografică, euharistică, în care omul poate afla sensul vieții. O picătură de frumusețe, în care iubirea se întrupează în forme transfiguratoare, poate recupera proasta noastră așezare în lume - personală, statală, politică - printr-un act de credință. Iubirea, credea el, ajută să vezi, să stârnești frumusețea. Frumusețea, care se cade să fie deopotrivă de generoasă și exigentă, cheamă iubirea. Costion se întâlnește aici cu Steinhardt, pentru care "muzica - atunci când ne înalță pe culmi - este un act de credință (...), muzica autentică (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert...) e o ipostază a credinței. Cred că «actul de credință» se manifestă aici pe pământ prin: rugăciune, acte de dragoste față de aproapele (bunătate), muzică, stări inexplicabile de fericire (extaz), poezie. Toate, în mod egal, pot fi acte de credință. Mergerea la biserică, să fim bine înțeleși, e un act meritoriu, dar de bună purtare socială, de igienă sufletească, de disciplină civico-etică. Actul de credință e inefabil, apofatic și îmbracă formele de mai sus."[iv]
De-a lungul anilor am ținut legătura cu domnul Costion prin telefon, prin WhatsApp. Ne-am revăzut - la Timișoara și București - și ne-am împărtășit, de fiecare dată entuziaști, bucuriile filmelor, muzicii, lecturii, teatrului, întâlnirilor, descoperirilor. Am vorbit despre parcursul artistic (și uman) al unor regizori, actori, compozitori, scriitori. Când timpul nu a mai avut răbdare și a plecat în vacanța cea mare, am recitit corespondența noastră și l-am simțit - altfel decât înainte - prezent. Schimbasem impresii despre, evident, filmele lui Andrei Tarkovski, dar și despre filmele altor cineaști de care eram amândoi strâns legați: Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean. Despre filme de Liviu Ciulei, Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Ada Pistiner, Radu Gabrea, Radu Jude, Gabriel Achim, Andrei Cohn, Bogdan George Apetri, Hano Hoeffer ș.a.. Iar din lumea mare: Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Louis Bunuel, Akira Kurosawa, Ingmar Bergman, Robert Bresson, Andrej Wajda, o serie de filme din veacul trecut sau - pentru că Duhul nu s-a retras din lume - mai recente. Am vorbit mult și despre minunatul parcurs, de la scenă și platoul de filmare la isihie și altar, al actorului Dragoș Pâslaru, devenit Părintele Valerian, stareț la schitul vâlcean "Sf. Mc. Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole".
"Știam că este într-o stare foarte gravă, dar tot neverosimilă mi se pare moartea unor oameni pe care îi prețuiesc și îi îndrăgesc. Distinsă lăuntric. Fiecare apariție a ei mă emoționa și mă tulbura frumos, chiar și în alcătuiri 'mai subțirele'. Am fost cucerit de ea de la primul ei film [Casa neterminată], la care mă dusesem pentru că era făcut de Andrei Blaier" - scria domnul Costion Nicolescu la plecarea spre cele veșnice a actriței Valeria Seciu. Iar despre Leopoldina Bălănuță: "Poldi... Doamne, ce actori mari am avut! Parcă nici nu-mi vine să cred că am fost contemporan cu ei..." Unul din ultimele filme despre care am povestit este Sterben / Marele final (regia Matthias Glasner, 2024) - "un film foarte bun. Of, viața noastră este plină de finaluri, a căror măreție este diferită. Este greu de aflat finalul extraordinar pentru o operă de artă, dar pentru opera care este viața e cu atât mai greu."
Cinefilul interesat de film de artă, credea Costion Nicolescu, "a devenit o specie tot mai rară, se educă foarte greu chiar și în cazul oamenilor educați". În ciuda tezismului tot mai pronunțat, cinemaul contemporan i-a adus - prin câteva momente de sărbătoare, prin câteva fericite excepții - și bucurii. Cerrar los ojos / Închide ochii (regia Victor Erice, 2023) l-a încântat pentru "toată atmosfera, o anumită blândețe greu de aflat azi. Am simțit învecinări cu Ceylan, Almodovar, chiar cu Antonioni." Apropo de Antonioni: "Tocmai m-am certat cu cineva care, după ce a văzut Deșertul roșu, a spus că dintre arte filmul îmbătrânește cel mai repede. Auzi prostie!..." Petrovy v grippe / Febra lui Petrov (regia Kirill Serebrennikov, 2021), "bine făcut, dar cam cumplit", i s-a părut că "are acoperire în tot ce spune și în tot cum filmează". Totuși, "scularea din morți pare să-l păstreze în același orizont sumbru". Consideră că Lebensdorf (regia Vali Hotea, 2021) e un film "simpatic, ciudat, destul de aspru. Sunt tușe felliniene, dar și accente de tandrețe. Și destule subtilități regizorale." În Miracol (regia Bogdan George Apetri, 2021) crede că "toate seamănă, dar sunt deosebite de Oglinda lui Tarkovski. Toate te mișcă, te trezesc din amorțire, te emoționează, te fac să gândești." Perfect Days / Zile perfecte (regia Wim Wenders, 2023), care i-a plăcut cel mai mult pentru "librăreasa care știa toate cărțile pe care le vindea", îi pare "o creație dezvoltată pe o temă tarkovskiană: aceea (abordată îndeosebi în Offret / Sacrificiul) că, dacă repeți persistent același lucru în fiecare zi, timp îndelungat, până la urmă se petrece un miracol. La Tarkovski era luat de la Avva Pamvo din Pateric." Minunat găsise că e și episodul de la sfârșitul filmului Al di là delle nuvole / Dincolo de nori (regia Michelangelo Antonioni, Wim Wenders, 1995): "Ne spune despre un Antonioni de profundis, care putea fi întrezărit, dar nu ni se descoperise niciodată atât de mult. Și este semnificativ că episodul e pus la sfârșit. Nu doar dincolo de nori, ci și dincolo de ceruri..." Deslușește înrudiri între Kuolleet lehdet / Frunze căzătoare (regia Aki Kaurismäki), Paterson (regia Jim Jarmusch, 2016) și Teströl és lélekröl / Despre trup și suflet (regia Ildikó Enyedi, 2017). Fürchte dich nicht, Jakob! / Nu te teme, Iacob! (regia Radu Gabrea, 1981) e remarcat pentru "o calofilie accentuată, dar care nu deranja, poate pentru că era asumată și pusă în slujba dramaturgiei".
La religiosa Portuguesa / Călugărița portugheză (regia Eugène Green, 2009) i se pare "mi-nu-nat", iar regizorului îi remarcă "distincția intelectuală și stil de regizor mare", "la el totul este plin de adevăr și consistent, capătă substanță și frumusețe". "Foarte bun" găsește că e debutul în lungmetraj al danezei Annettei K. Olesen, Små ulykker / Mici probleme. Frances McDormand, actrița principală din Nomadland / Tărâmul nomazilor (regia Chloé Zhao, 2020), "foarte bine făcut", l-a "trimis un pic cu gândul la Giulietta Massina. De altfel și percepția unor spații avea ceva fellinian. Altele mă trimiteau la Orson Welles. Multe scene de mare sensibilitate umană, dar nu e genul meu de film. Poate pentru că amprenta americană e prea imprimată." Vede în Pygmalionul Giuliettei Massina "un regizor cu un duh creștin real, implicit-explicit, în el" (favoritul său era 8 1/2, iar La dolce vita era "frate bun cu el; același ideal final: imacularea"), în timp ce Giulietta compune "același personaj angelic în toate trei filme, care ne smerește infinit. E ca o minune crearea lui. Giulietta degli spiriti: aproape că poți să mori de o bucurie incredibilă. Scena finală este în același timp cutremurătoare și dătătoare de speranță. Cum sunt cele mai multe finaluri la Fellini. Ca un fel de semnătură pentru cine știe să citească. Această trimitere-dor spre fete neprihănite, spre acea virginitate primordială de dincolo de lume, originară și eshatologică în același timp. Cu zâmbetele acelea paradisiace și tămăduitoare".
Fragmentul din scrisoarea lui Pușkin către Ceadaev, citită de copilul din Zerkalo / Oglinda (Andrei Tarkovski, 1975), îi amintește de drama celor mai conștienți și mai valoroși intelectuali ai rușilor: sfâșierea între atașamentul interior la Patrie și durerea de a nu fi europeni în structura politică și socială. Scriitorul blazat din Stalker / Călăuza îi amintește de scriitorul blazat din Tema lui Gleb Panfilov, realizat tot în 1979, cu Inna Ciurikova ("una din actrițele mele preferate"). Andrei Tarkovski e peste tot, în tot ceea ce vede și îi place: "Cosmosul său e o capodoperă absolută în care Învierea se subînțelege mereu". Fetița din Tótem (regia Lila Avilés, 2023) îl duce cu gândul la fetița din Călăuza. Fratele monah cu mersul săltat din Simón del desierto / Simeon al deșertului (regia Luis Buñuel, 1965) îi pare că anticipează pasul săltat al colegei Mamei din Zerkalo / Oglinda, al eroului din 8 1/2".
Toaca, clopotul și Voronețul din Alerta (regia Mircea Săucan, 1967) sunt "puse excepțional din punct de vedere filmic, poetic și - aș îndrăzni să spun - duhovnicesc. Într-un fel, scara de la Voroneț poate fi privită ca o cheie a filmului". Pe Mircea Săucan îl socotește "genial", iar Alerta "un film perfect (dacă nu mai mult ca perfect)". La ricotta / Urda dulce (regia Pier Paolo Pasolini, 1963) "pare un omagiu adus lui Fellini, pasaje care amintesc pe Visconti al începuturilor, după cum se întâlnește bine și cu Buñuel. E foarte bun. Spune despre raportarea neglijentă a societății contemporane la Hristos. Genială secvența cu interviul și cu poezia." Lui Săucan avea să îi dedice studiul "... adevărul, și iubirea, și frumusețea nu sunt minciuni..."[v]. L'albero degli zoccoli / Arborele cu saboți (Ermanno Olmi, 1978) i se pare "îngeresc". MMXX (Cristi Puiu, 2023) e alcătuit din "mici bijuterii, aproape de Decalogul lui Kieslowski, ultimul episod m-a făcut să mă gândesc la romanul lui Maupassant Bulgăre de seu. Această decolare ascensională a lui Puiu dintr-o zonă rohmeriană mă fascinează vizual și intelectual.... De mare clasă. Greu de imaginat cum cineva poate conduce cu asemenea măiestrie un astfel de scenariu." Apoi adaugă: "Mă gândesc la o scenă imaginară de film în care Mircea Săucan și Cristi Puiu convorbesc precum Teofan Grecul și Andrei Rubliov la Andreiul nostru... Puiul nostru, care nu încetează să mă uimească și să mă fascineze, nu mai lucrează nimic? Acum așteptările sunt sus de tot."
Prima parte din Az ötödik pecsét / A cincea pecete (regia Zoltán Fábri, 1976), "partea cea mai bună, cinematografic vorbind", i se pare "Malmkrog curat. Problema morală pusă poate da bătăi de conștiință fiecăruia dintre noi. Teoretice și practice. Este foarte bine rezolvată dramatic în final. Și cât de evident mi se pare că, de fapt, vorbește despre comunism în plin comunism. Thrillerul Sporloos / Dispariția (George Sluizer, 1988) îi amintește de Orfeu și Euridice. Despre Tragedia omului (spectacolul Teatrului Maghiar din Timișoara, în regia lui Silviu Purcărete, după poemul dramatic omonim de Madács Imre) scria: "Totul mi-a plăcut: textul, regia, scenografia, jocul actorilor, mișcarea scenică, separarea rostirii replicilor de jocul lor. Nu am găsit fisură. Spectacolul are forță expresivă, are uneori umor, are adesea duioșie. Mi se pare una din cele mai bune montări de când merg la teatru." Descoperă cu admirație scurtmetrajul lui Laurențiu Damian din 1980, Ciné-verité, care i se pare "foarte bun, cu meșteșug, cu sensibilitate, cu umor, cu tragism și... destul de fățiș subiectiv". Pe Jean Luc Godard ("dincolo de stângismul lui, a fost un regizor bun și ca orice artist mare a spus, uneori știut, alteori neștiut, multe adevăruri") îl port în minte și-n inimă încă de la primul său film, À bout de souffle / Cu sufletul la gură (1960), în care se întreba dacă "în lumea modernă mai există suflet". L-am evocat, în câteva discuții despre epifania recunoașterii chipului Maicii Domnului din filmul său Notre musique / Muzica noastră (2004), unde o fetiță din Croația spune c-a văzut-o pe Maica Precista și arată cu degetul spre reprezentarea bizantină a lui Theotokos, atunci când i se cere s-o descrie. Asta după ce i se tot fluturaseră pe dinainte felurite imagini religioase cu Madonna și Pruncul. Este una din cele mai frumoase mărturii în favoarea conștiinței ecleziale. Fără emfază și fără autosuficiența atitudinii ex-cathedra.
Poezia ca unic "ritual al iubirii" ce nu ucide taina, cu o "imensă putință de exprimare", însăși "seva evenimentelor existențiale și culturale ale omului", a fost mereu în atenția lui Costion Nicolescu. O relație (între soți, între prieteni) se menține atunci când "ai cam aceleași surse ale bucuriei, la care să revii în mod constant". Ca să o împrospătezi continuu, "trebuie să apelezi la lucruri care, oricât de vechi ar fi, rămân mereu noi, sunt inepuizabile", iar în acest sens Biserica - atunci când "așază în tine un sistem corect de valori, care este bun pentru această lume, dar care și transcende acestei lumi, care-ți oferă posibilitatea unor însoțiri îngerești" - are ceva de spus. Totuși, se întreba retoric, "De ce 'practica ortodoxă' nu-ți rezolvă problemele de percepție a vieții și a marii culturi a lumii?". Mai precis: "De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi considerăm buni și iubitori (de Dumnezeu și de aproapele), apar lipsiți de gust și promovează urâțeniile? De ce putem recepta disjunct: oamenii ca fiind frumoși, iar preferințele lor tinzând spre urât? De ce spun ei că sunt frumoase lucruri de care noi suntem convinși că sunt urâte? Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educație? Și cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos și, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? Sunt greu de aflat răspunsuri mulțumitoare la aceste întrebări destul de chinuitoare; chinuitoare, pentru că ele țin de lăuntrul cel mai lăuntric al ființei umane și de destinul ei eshatologic. Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiți de frumusețea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumusețea din această lume. Totuși n-aș acorda prea multora această circumstanță atenuantă. Și, în ultimă instanță, orice frumusețe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare și în niciun caz amestecată și confundată cu lucrurile slabe..."[vi]. Când am comparat neobișnuitul și fascinantul spațiu eclezial "Arca Noetică" de la Alba Iulia cu un OZN, mi-a răspuns: "Comparația mi se pare inspirată. Mă gândesc că și Arca lui Noe era un fel de OZN. Cred că și părintele Jan Nicolae ar gusta comparația." Tot un OZN era - este - pentru noi și filmografia lui Andrei Tarkovski, la filmele căruia ne întorceam iar și iar. După cum reveneam mereu la scrierile lui Nicolae Steinhardt despre care spunea că, dacă ar mai fi trăit după 1990, "probabil și-ar fi dat seama, mai repede decât mulți dintre noi, despre cât de iluzorii erau iluziile noastre... Tot citesc din el și mereu descopăr uluit la ce înălțimi poate zbura cu un firesc incredibil. Ar trebui să se gândească Biserica și la tipul acesta de sfânt. Puțin mai literat, puțin mai cinefil și cât de cât evreu...".
În fine, despre Isus al meu, volumul lui Gabriel Liiceanu, a comentat astfel: "Pr. Teofil a spus la o conferință că nu ești cu adevărat cu Dumnezeu până nu-L simți a fi al tău, intim al tău, ontologic și definitiv al tău. Să spui 'Dumnezeul meu' și să-L simți cu ultima ta fibră de simțire. Dar este vorba de Dumnezeu obiectiv, care ajunge să-ți fie și subiectiv. Nu este vorba de un Dumnezeu subiectiv, în fond un idolaș creat de cultura mea, în care Revelația joacă un rol cel mult palid". Iar după slujba de Înviere din 2022 mi-a scris: "Am petrecut slujba cu lumânările de ceară de la mănăstirea bănățeană Cebza [pe care i le dădusem când a venit într-o vizită la Timișoara]. De mult nu am mai avut lumânări care să ardă atât de bine...".
Pe 12 iunie 2025, Gabriel Achim îmi scrie "A murit Costion. Dumnezeu să-l odihnească!". Câteva zile mai târziu, Paul Slayer Grigoriu îmi mărturisea, vădit încredințat, că fratele nostru mai mare, blândul și mereu seninul Costion Nicolescu, se află acum "în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul", de unde veghează pentru soția sa Maria, pentru copii și nepoți. În trecere prin București, am ajuns la mormântul cu verdeață din cimitirul Iancu Nou, unde odihnește acum domnul Costion. Pe crucea funerară, din piatră, două inscripții: "Frumusețea va mântui lumea" (Feodor Dostoievski) și "Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale" (Psalmul 102).
[i] Costion Nicolescu, Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski, Ed. Lumea Credinței, București, 2013.
[ii] primus inter pares (lat) = Primul între egali
[iii] pares (lat) = egali
[iv] N. Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băicuț, Ed. Polirom și Mănăstirea Rohia, București, 2015, p. 182-183.
[v] Costion Nicolescu, Răsfrângeri, Ed. Sophia, București, 2019, pag. 293-326.
[vi] Costion Nicolescu, Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească, Ed. Sophia, București, 2014, p. 91.