Fiecare moarte a celor de 75+ îmi arată că dispare, încet, o lume, una în care am crescut, chiar dacă n-am făcut parte din ea, o lume în care chitara urla a rebeliune, iar momentul în care lumea asta va dispărea cu totul... nu pare departe.
Ozzy Osbourne n-a fost doar o caricatură cu accent de Birmingham și privirea pierdută. Înainte de MTV și bârfele tabloidelor, a fost un copil crescut într-o casă cu două camere, împărțită cu șase frați, într-un oraș industrial unde viitorul însemna pușcărie sau fabrică. Tatăl lui muncea la un atelier de unelte, mama într-o fabrică de componente auto. Copilărie grea, în sărăcie, cu dislexie, bătăi și umilințe. Și totuși...
A fost vocea unei revoluții muzicale, a transformat haosul într-o formă de artă, a inventat un mod de a cânta și de a striga. Sabbath, fără el, n-ar fi fost Sabbath, a fost un pionier al metalului, dar și un entertainer pur sânge, capabil să aducă întunericul pe scenă și să facă din el spectacol.
Da, a avut episoade ridicole, excese, căderi, realități paralele, dar niciuna nu i-a anulat talentul, vocea sau impactul și nu, nu poți judeca un artist doar după rătăcirile lui, altfel n-am mai avea pe nimeni de admirat, mai ales într-o industrie care iubește demonii, dar se sperie când ei devin reali.
Piesa Sabbath care-mi place cel mai tare este Fairies Wear Boots. Versurile sunt scrise de Geezer Butler, ca multe altele din perioada Sabbath, dar livrate de Ozzy cu o doză perfectă de confuzie și furie, o poveste ciudată, între halucinație și autoapărare, Ozzy zicea că e despre niște skinheads care s-au luat de el într-un parc, Geezer spunea că e scrisă după un trip serios cu LSD, cine știe, poate amândouă, poate niciuna. E Ozzy, nu jurnalism.
Rămas bun, Ozzy. Ai ținut poarta deschisă spre alte lumi, acum, ai trecut pe partea cealaltă.
So I went to the doctor / To see what he could give me / He said, 'Son, son you've gone too far'