Cine citește aceste prime rânduri ar putea fi tentat să se întrebe de ce șirul amintirilor mele se deschide cu imaginea ținutei domnului profesor. Ei bine, cei care l-au cunoscut pe domnul Nițu mă vor înțelege: îmi este aproape imposibil să separ imagoul său, cu tot ceea ce îl compunea, de personalitatea lui inimitabilă - aceste fațete convergeau într-un tot unitar. Cămașa apretată, unghiile impecabil tăiate, părul grizonant, din a cărui sculptură cizelată nu îndrăznea să se desprindă nicio șuviță, transmiteau nonverbal un mesaj limpede al disciplinei pe care aveam să-l auzim rostit, aproape obsesiv, de profesorul nostru. "Minuțiozitate, meticulozitate, rigurozitate" devenise o adevărată mantră a orelor de pian, menită să ni se imprime subtil în legăturile neuronale, pentru a fi, mai târziu, asimilată și interiorizată ca o filosofie de viață, ca o etică a "muncii" imposibil de zdruncinat.
Am atât de multe amintiri din acei ani de formare, încât voi încerca să mă opresc doar asupra câtorva momente care relevă cel mai bine atitudinea și personalitatea sa. Sentimentul care mă încearcă acum este unul straniu și îmi doresc să fiu sinceră: mă aplec astăzi asupra acestor evocări prinsă într-un iureș afectiv ce cuprinde dragoste, respect, recunoștință și nostalgie, dar și o neliniște difuză, pe care o retrăiesc aproape cu intensitatea acelei perioade. Căci domnul Nițu era un bulgăre infinit de cunoaștere, ordine, grijă și dăruire față de elevii săi, dar, în același timp, și un diamant cu ascuțimi greu de înțeles prin ochii discipolului.
Dacă închid ochii, în fața mea se desfășoară nenumărate scene. Weekenduri petrecute la liceu, ore suplimentare în zilele de duminică - fără niciun fel de pretenție financiară din partea domnului profesor; recitaluri de clasă în zorii zilei, cu colegii drept public, schimbând priviri complice, de "parteneri de suferință", și părinți care ne urmăreau cu răbdare. Urmau cercuri de discuții, în care ne evaluam și auto-evaluam prestațiile, examene, concursuri; apeluri matinale care ne trezeau, dar ne și transmiteau undele subtile ale energiei și motivației pentru studiu. Revăd, totodată, scena aceea care mă urmărește și azi: sala 65, eu așezată la pian, greșind iar și iar aceleași pasaje, iar domnul Nițu, ca o prezență de neclintit, izbucnind. Cred că a fost aproape singura dată când m-a văzut strângând partiturile printre lacrimi - un gest vulnerabil, aproape copilăresc. Probabil că acest semn al slăbiciunii mele l-a înfuriat și mai tare, pentru că, cu glasul ferm, încărcat de autoritate și grijă ascunsă, mi-a spus: "Nu, treci la pian și rezolvă acum."
Îmi amintesc, de asemenea, cum nicio alegere repertorială nu era lăsată la voia întâmplării. Carnetul său păstra programele noastre anterioare și urma să fie completat, semestru de semestru, cu noi lucrări. Niciodată nu neglija tehnica pianistică - pe care o fixa cu răbdare, uneori prin "maratoane" de game, alteori prin studii de virtuozitate -, dar și analiza formală, pe care o nota cu meticulozitate la fiecare compoziție, fie că era o sonată clasică, o fugă, sau o lucrare romantică.
Îmi dau seama, din nou, că fiecare gest al domnului Nițu purta o rigoare aproape tainică, menită să ne devină firească. De la felul în care ne apropiam de o compoziție, până la orele de studiu și aparițiile pe scenă, fiecare mișcare părea parte dintr-o ceremonie pe care trebuia să o stăpânim: intrarea prin "spatele" pianului, salutul respectuos în fața publicului, ajustarea scaunului, ștergerea atentă a claviaturii cu batista, înghețarea introspectivă, timp de câteva secunde, înainte de a atinge prima notă și ridicarea delicată a mâinilor, simultan cu cea a piciorului de pe pedală, la sfârșitul programului. Gesturile cotidiene, vestimentația, conduita, lecturile recomandate, încercarea lui de a ne îndepărta de viciile care ne chemau în anii adolescenței - toate contribuiau, pas cu pas, la o coregrafie atent strunită a devenirii noastre ca artiști compleți, demni și responsabili. Iar cântatul la pian presupunea, fără excepție, unghiile tăiate "din carne". În puținele dăți în care unghiile mele depășeau limita permisă a buricului degetului și, poate, se întâmpla ca întâlnirea lor cu clapele să producă fie și cel mai mic zgomot, eram chemată la catedra domnului profesor, iar mâinile îmi erau imediat inspectate. Cu un gest amuzat, dar ferm, arăta spre dulapul său, care ascundea o unghieră - pregătită tocmai pentru astfel de momente - pe care eram nevoită să o folosesc. Operațiunea se încheia negreșit cu o porție sănătoasă de spirt și cu două membre abia acum apte să slujească Marea Muzică.
Domnul Nițu avea momente în care se apropia de noi cu căldură, lăsând să se întrevadă mai degrabă fațeta părintelui preocupat decât cea a profesorului. Unul dintre "viciile" mele din acei ani a fost prima dragoste - aproape inevitabil însoțită de o inimă frântă, de o diminuare a aplecării către studiu și de părinți îngrijorați. Pentru o vreme, suficient de lungă cât să fie observată, m-am pierdut puțin. Îmi amintesc apelul primit de la domnul profesor chiar în momentul în care mă pregăteam să plec de la ore: mi-a cerut să urc până la el, în clasă. Am intrat cu o teamă surdă, dar m-a poftit să iau loc pe unul dintre scaune și mi-a spus, simplu, că vorbise cu mama mea, că știe prin ce trec. A urmat o discuție profund încurajatoare, în care am simțit cum, dintr-odată, toate zidurile exigenței, rigurozității și fermității s-au prăbușit și cum, din spatele lor, apărea o grijă autentică, profundă.
S-a încetățenit, în rândul muzicienilor, o idee aproape dogmatică: că, dacă nu ai trăit experiența interpretării, a "solisticii", nu poți fi un bun pedagog, iar această convingere e însoțită, de cele mai multe ori, de gândul ascuns: "Ce știe despre focurile scenei cel care nu le-a înfruntat?" De fiecare dată când aud asemenea cuvinte, gândul meu fuge aproape instantaneu la domnul Nițu. Nu l-am auzit niciodată cântând - nu interpreta lucrări întregi, nici pasaje. Nici nu l-am văzut prea des în preajma pianului; pentru mine, era mai ales ochiul vigilent din spatele catedrei, o prezență fermă și deseori înflăcărată, care cuprindea totul dintr-o singură privire (uneori putea fi chiar cutremurătoare).
Știam că studiase cu renumita pianistă și profesoară Cella Dellavrancea, nume pe care îl rostea uneori, evocând clipa în care, tânăr și abia la început de drum, îi mărturisea acesteia că a ales calea pedagogiei, primind în schimb o replică rănită, ca o prăpastie între ei: "nu pentru asta te-am pregătit". Poate că mi-ar fi plăcut, uneori, să-l aud interpretând lucrarea pe care o studiam atunci - o sonată de Beethoven, un studiu de Chopin, o partitură atât de cunoscută a lui César Franck sau un fragment aparținând lui Debussy. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată, iar eu nu am simțit-o vreodată ca pe o lipsă. Dimpotrivă, substanța aceea magică - pe care unii o numesc energie, inspirație, pasiune, dăruire, conexiune, vitalitate, rezonanță - și pe care ne-o transmitea din spatele catedrei avea o forță iradiantă, molipsitoare, suficientă cât să ne facă să ne aplecăm, din ce în ce mai pasionați și mai adevărați, asupra opusurilor canonice ale literaturii pianistice.
Din când în când, mai auzeam frânturi despre doctoratul său sau despre naveta la Brașov, unde era conferențiar universitar - însă nu ne împărtășea prea multe. Alteori, rostind cu mândrie nume de elevi pe care îi prețuia, se conturau în vorbele lui Constantin Sandu, Dan Dediu, Ionel și Andrei Tudor, Andrei Enoiu, Ioana Delioran, Cătălin Șerban și alții. Din poveștile reținute răzbăteau și contururile a două figuri feminine care păreau să-i păstreze lumea compactă și rotunjită: "doamna Nițu", alături de care părea să-și înceapă întotdeauna diminețile, și Raluca, fiica sa. Dar pentru noi, toate aceste detalii venite din afara cercului nostru - trecutul său profesional sau universul intim - erau greu de integrat în imaginea profesorului care stătea zilnic în fața noastră. Trăiam prezentul cu o intensitate aproape dureroasă - eram încă la vârste fragede, când mintea nu te lasă să arunci niciun ochi nostalgic spre trecut -, și totuși îl percepeam pe omul sobru, parcă imposibil de mulțumit, riguros, strașnic, ca un deschizător al unei întregi lumi. Ne punea "în mână" vocația care avea să ne modeleze existența. Trecuse deja de primele tinereți când l-am avut ca profesor - cred că făceam parte dintre ultimele generații pe care le-a "păstorit" -, dar încă văd agerimea cu care urca scările circulare ale liceului spre sala 65. Era mereu înaintea noastră, parcă plutind, cu pași ușori și hotărâți, către orele de pian, care păreau să-i dea însăși viața.
Poate că ar fi trebuit să-i mulțumesc mai mult, dar recunosc că mi-a fost mult timp greu să-i înțeleg tăișurile de giuvaier. L-am iubit și prețuit, dar autoritatea lui era, uneori, copleșitoare, iar eu mă simțeam firavă în fața ei. I-am căutat de multe ori aprobarea și i-am așteptat cuvintele de laudă - aproape niciodată nu veneau. Mi-ar fi plăcut să știu că, în șiragul de perle prețioase format din foștii săi elevi, îmi era și mie locul. Astăzi, când contururile asperităților s-au estompat, simt în piept o sferă de lumină chihlimbarie, o flacără de recunoștință și dor pentru cel care mi-a deschis ochii către cosmosul muzical și pentru ceea ce reprezintă un model autentic de conduită și noblețe. Și mai ales pentru darul cel mai de preț: o legătură neasemuită cu instrumentul meu.