Interior cu floare (1)

M-am dus cu mulţi ani în urmă în vizită la un fost şef cu care rămăsesem în relaţii bune. Soţia lui era o adevărată doamnă şi a fost încântată să mă cunoască. Totuşi m-a întrebat: "Dar de ce eşti atât de slabă?" Pe vremea aia aveam cel mult 45 kg. Înainte de a putea eu răspunde, soţul ei a zis: "Dezbrăcată nu e aşa de slabă!" Am făcut ochii cât cepele şi eu şi soţia lui. Dar cred că mai ales eu.

Cei doi locuiau într-un apartament de patru camere dintr-o clădire veche. Nu puteam spune cu precizie în ce zonă a oraşului. Ajunsesem acolo cu maşina. El mă luase de la Romană şi vorbisem tot drumul. Odăile erau mici, tavanul înalt. Tocurile albe ale uşilor şi ferestrelor erau scorojite din loc în loc, vopseaua sărise şi nimeni nu o împrospătase, bucăţi întregi din tocărie lipseau dezvelind structura lemnului pe dinăuntru, iar pe pervazuri ghivece cu flori ale căror nume nu le cunoşteam prindeau contururi incandescente în soarele verii precoce. Ne aflam în mai şi totuşi arşiţa ne luase în stăpânire. Totul înflorise, prinsese viaţă, mirosea bine, a flori şi iarbă, iar noaptea străzile erau aglomerate.

Aflându-mă acolo, la ei în casă, m-am gândit că era prea multă mobilă pentru gustul meu, ori pentru confortul meu psihic. Eu locuiam într-un apartament cu o saltea pe jos, o masă cu un computer, un frigider şi o chiuvetă. Baia era decorată cu minuscule piese de ceramică, iar asta mi se părea îndeajuns de complicat să compenseze pentru întreaga atmosferă spartană. Uneori stăteam pe toaletă şi încercam să număr toate acele pătrate, dar când intervenea confuzia şi greaţa renunţam. Puţinii care veneau la mine în casă, priveau în jur probabil cu perplexă confuzie, dar nu scoteau nici un sunet pe tema asta ca şi cum un al şaselea simţ i-ar fi avertizat că este tabu. Se aşezau pe jos cu picioarele încrucişate, fără să ceară măcar o pernă şi se comportau de parcă era cel mai natural lucru cu putinţă. Acolo, în casa goală.

Am privit-o pe femeia din faţa mea. Tăcerea se lăsase peste noi cu materialitatea unui clei. Era o femeie spre cincizeci, greu de descris. Chipul ei nu avea să-mi rămână în memorie, iar dacă aveam s-o întâlnesc după această nefericită întâlnire, nu aveam s-o mai recunosc, ceea ce mă făcea să mă simt uşurată. Aveam să trec pe lângă ea fără s-o salut, fără să îmi amintesc că este ea, fără să am cea mai vagă idee că destinele noastre s-au intersectat în vreun fel într-un punct al vieţii mele. Mă privea concentrată la rândul său, în timp ce mie mintea îmi fugea în viitor. Doar traficul de dincolo de ferestre fredona o poveste vagă despre existenţă, iar o muscă bâzâia lovindu-se încontinuu de geam.

Când şi-a recăpătat vocea, a spus:
"Iartă-l pe soţul meu. Aşa face el, dezbracă femeile din priviri."

Mi-am studiat o vreme oasele genunchilor ,vizibile de dincolo de marginea fustei, fusele picioarelor atârnând spre podea şi pantofii.
"Hai mai bine să punem masa", a venit propunerea salvatoare.

În timp ce îi ajutam să aşeze farfurii şi să aducem felurile de mâncare din bucătărie, ceea ce ne-a înseninat pe toţi, femeia mi-a zis:
"Soţul meu e nebun după tine, vorbeşte doar despre tine. E absolut îndrăgostit."

Mi-am ridicat privirea spre ea, dar vorbea serios. Era relaxată, sinceră şi cu adevărat încântată.
"Eu_"
"Nu, nu lua asta în serios", m-a întrerupt ea. "E ca un copil, te place cu adevărat. Asta am admirat mereu la el, pasiunea de care este capabil."

Am privit masa, acum aşternută. Făcuse tot felul de salate care arătau apetisant, avea hummus, cuşcuş şi mai multe feluri de pâine pe care le copsese singură. Tacâmurile erau la locul lor, înfăşurate în şerveţele, iar în mijloc o lumânare uriaşă, ne-aprinsă, juca rolul de centru de interes, dând mesei un aer festiv.

După ce a râs de un lucru invizibil, m-a îndemnat:
"Aşează-te."

Fiecare şi-a tras scaunul şi apoi s-a ajustat la masă. Pălăvrăgind, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cei doi au început să se servească şi să îşi toarne în pahare.

Observându-mi dezorientarea cu care priveam mâncarea, a continuat să vorbească:
"Ştii care este cauza pentru toate lucrurile existente?"
"Hrana", şi-a răspuns singură la întrebare spre uşurarea mea, apoi s-a întins peste masă, a apucat un castron şi a început să-mi umple farfuria. "Tot ce există trebuie hrănit ca să existe, trebuie să i se ofere substanţele nutritive necesare pentru a fi menţinut în viaţă. Fără hrană nu poate exista nici un lucru viu. Florile nu pot trăi dacă n-au rădăcinile în pământ şi nu sînt udate regulat."

Nu s-a oprit aici. A pus în mişcare un torent verbal prin care m-a acoperit cu informaţii privind felurile pe care le gătise, caloriile, vitaminele, mineralele şi proteinele, iar când s-a întrerupt, a fost doar ca să-mi spună:
"Dacă îţi place atât de mult tabloul ăla, e al tău."

A venit ca o surpriză. Mi-au trebuit câteva momente ca să-mi dau seama despre ce vorbeşte. Când am înţeles, am declinat cu politeţe:
"A, nu, nu se poate."
"De când ai venit, nu-ţi dezlipeşti privirea de pe el."

Lângă uşă, printre toate tablourile agăţate pe perete, şi trebuie să fi fost cel puţin treizeci, de dimensiuni şi teme diferite, exista un mac imens roşu.
"Da, dar nu pot primi un asemenea cadou scump."
"Nu e scump. În comparaţie cu valoarea sa reală, am plătit puţin pe el."
"Nu se poate, e tabloul dumneavoastră."
"Nu, nu e al meu. Nimic de aici nu e al meu, sînt doar deţinătoarea temporară a acestor lucruri. Sînt făcute de alţi oameni. Când le-am luat am plătit un anume preţ pentru a le avea o vreme în posesie. După ce mor, dacă nu cumva le fac cadou înainte, vor aparţine altcuiva. Nepotului, rudelor, prietenilor... De fapt, nici nu le-am cumpărat pentru mine. Tot ce am făcut, am făcut pentru alţii. M-am gândit, iată ce-o să se bucure cutărică şi cutărică."
"Mă mir că îi place acest tablou", a intrat în discuţie el. "Diana crede că arta e de căcat. Că nu schimbă nimic, nu vindecă nimic, nu foloseşte pur şi simplu la nimic. E neputincioasă în faţa vieţii."
"Da, dar_", am încercat să vorbesc.
"Te rog să mănânci."

Am privit în farfurie.
"Diana nu poate mânca. Refuză să mănânce", a început fostul meu şef să explice ştergându-se cu un ştergar la gură. "E ca şi cum ar vrea să atragă atenţia că nu de mâncare are ea nevoie, ci de dragoste. Hrana care vine dinafară, dinspre lume, ar trebui să constea nu doar din mâncare fizică, solidă, ci înainte de toate din atenţie şi dragoste. Simte o mare lipsă în privinţa asta."

L-am privit consternată. Am vrut să întru în pământ.
"Nu, nu-i aşa", am început să bălmăjesc "... e doar că_"

Nu am ştiut cum să continui, mă simţeam derutată, apoi deodată m-am auzit vorbind, iar şuvoiul gândurilor mele a părut logic:
"Nu pot mânca prea mult pentru că orice grăsime care se depune în plus mă împiedică atunci când merg să îmi simt cum trebuie corpul. Când merg am nevoie să-mi simt pelvisul, abdomenul, coapsele, la fiecare mişcare să simt întregul corp cum se mişcă, fiecare muşchi cum se pune în funcţiune şi contribuie la înfăptuirea acestei mişcări. Să îl simt ca pe un arc sub controlul meu, în armonie cu mine."

Fără să-mi dau seama, în năvala argumentaţiei, am făcut un gest cu braţul, cu palma în sus: nu există alt adevăr! Crezusem că am fost destul de clară, dar şeful meu a continuat să vorbească spre disperarea mea, ca şi cum nu ar fi auzit nimic din ce-am spus:
"E dezorientată, tânără, frumoasă. Îmi place din punct de vedere estetic totul la ea, dar îi pricep prea puţin sufletul. E inhibant."

Am simţit un nod în gât. Din fericire, femeia a schimbat subiectul de la greutatea mea, şi a început să vorbească despre nişte cărţi pe care le are şi pe care eu ar trebui neapărat să le citesc şi care or să mă ajute să îmi lămuresc multe lucruri. Speranţa ei era că ştiu engleza sau franceza. Ori măcar germana.
"Hrăneşte-te...", a spus el aşezându-şi palma pe braţul meu. "Acum mănânci pentru doi."

Am înlemnit. Am privit-o. Am văzut că a luat lovitura în plin... dar doar pentru o clipă. După aceea a zâmbit, privindu-mă cu simpatie, cu un uşor efort, ca şi cum tocmai ar fi înghiţit otravă şi ar fi transformat-o în lumină, iar asta ar fi obosit-o puţin, şi a rostit:
"Nu-i asta frumos?"

Broboane de sudoare îmi apăruseră la tâmple, îmi simţeam părul pe jumătate ud, tricoul îmi era fleaşcă pe spate, lumina de afară, galben-portocaliu incandescent, pătrundea prin ferestre luminându-ne. Totul părea împăcat, nici unuia din noi nu ne mergea în acel moment bine, dar eram cu toţii în regulă.

Aflasem cu o zi în urmă că sînt însărcinată în trei luni, aşa că în acest răstimp de când începuse fără să ştiu, băusem alcool, mâncasem la fel de nesănătos ca înainte şi fumasem. La un moment dat, îmi dădusem seama că este ceva în neregulă cu mine, de aceea mă dusesem la control. Simţisem în interiorul meu acea vietate avidă de a se naşte, îi simţisem lăcomia de a fi, de a se hrăni, de a exista şi puteam spune cu certitudine că nu avea cum să fie vorba despre o fiinţă umană, ci despre o fiară. Aveam să dau naştere unui monstru.

Mi-a venit să încep să urlu de disperare, aşa că în loc de asta am început să mănânc. Privirea îmi tot cădea pe macul acela de câmp ca o flacără. Am simţit că prin roşul petalelor sale ţipă spre mine. Am rămas nemişcată, mâncând încet, zâmbindu-le comesenilor mei, care tocmai discutau despre cât de reuşite erau legumele.

Vroiam acasă, în apartamentul meu aproape gol în care mă simţeam în siguranţă şi nu acolo în dezordinea aia, da, cu mozaicul meu enervant din baie, unde el venise, mă ţinuse în braţe, apoi plecase. Nu a venit vorba de contracepţie, nici unul din noi nu l-a mai sunat pe celălalt pentru că nu aveam motive, apoi a venit momentul să-l sun şi să-i spun, iar el a râs şi a exclamat: mi-ai făcut cel mai frumos cadou. Soţia mea va fi încântată.

Apoi m-am hotărât. Mi-am ridicat privirea din farfurie şi le-am spus:
"Eu nu voi ţine acest copil."