Interior cu floare (2)

2.

"Cum adică nu vei ţine acest copil?"

Întâi am privit în jos, dorind să nu spun nimic care să agraveze lucrurile, doream să las acea după-amiază să fie ceea ce era: o cină relativ plăcută la un fost coleg de serviciu, în circumstanţe, adevărat, uşor neobişnuite. Dar în loc să mă abţin aşa cum intenţionam şi să fac ceea ce oricine altcineva ar fi făcut în locul meu, n-am putut rezista impulsului care mi se ridica înfometat din vintre şi m-am auzit explodând în fraze care nu se mai terminau... Iar asta spre groaza mea.

Nu am ştiut niciodată cu exactitate ce anume am spus. În momentul acela nu am putut auzi. Ştiam doar că gura mi se mişcă formând cuvinte, iar cei doi interlocutori ai mei ascultă. Urechile îmi vuiau, obrajii îmi ardeau, inima lovea cu putere în spatele coastelor. Vroiam doar să plec de acolo, doream înapoi acasă. Regretam că venisem, regretam întâlnirea nefastă cu şeful meu şi faptul că lăsasem să se întâmple neîntâmplabilul. Lucrul de neimaginat.

Femeia aceea mă aţintea cu privirea, dar nu se putea citi nici un sentiment acut în ochii ei, ci doar linişte: priveam într-un ocean molcom, de netulburat. Nu părea s-o scoată din sărite chiar nimic. Mă oprisem, iar lipsa vocii mele crease un vacuum între noi. Cuvintele mă vlăguiseră, dar aşteptam sentinţa şi nu putea fi ceva bun. Mi se spusese deseori că vorbesc fără să gândesc, dar acum întrecusem cu mult măsura. Eram conştientă de asta. Realitatea din jur şi din mine pulsa ca o rană.
"Spui că ne găseşti ciudaţi", a început ea să vorbească până la urmă. "Spui că sîntem anormali, că eu ar fi trebuit să încep să urlu şi că ar fi trebuit să te dau afară pentru că te-ai culcat cu bărbatul meu, spui că sînt nebună că mă bucur pentru acest copil. Zici că nu îţi place casa noastră pentru că este prea plină de lucruri, că e sufocant la noi, şi ţi se pare deplasat să-ţi fac cadou un tablou fără măcar să te cunosc. Zici că te facem să te simţi prost, jenată şi că nu ştii în ce casă de perverşi ai nimerit."

Zâmbea. Parcă ar fi bifat pe o listă, să fie sigură că a înţeles tot ce am spus, apoi a tăcut, aşteptând să confirm că rezumatul ei este corect.

Am încuviinţat dând din cap. Mă simţeam incapabilă să mai scot un sunet.
L-am auzit pe şeful meu râzând şi nu ştiu dacă mi s-a părut sau nu, dar am simţit o undă uşoară de tristeţe în râsul lui.

O vreme ea nu a mai spus nimic, ci a mestecat calmă ultima îmbucătură, s-a şters la gură, şi şi-a încrucişat cuţitul şi furculiţa în farfurie. Mi s-a făcut pielea de găină. Într-un atac de panică, încercând s-o opresc să vorbească ca să-mi spună ce persoană groaznică sînt şi că nu le merit ospitalitatea, am izbucnit:
"N-am avut parte niciodată de altceva în afară de suferinţă. Nu mi s-a întâmplat niciodată nimic bun. Nu mi-a mai rămas nici cea mai mică dorinţă de a trăi. Mă simt complet lipsită de speranţă, am abandonat până şi cea mai mică speranţă posibilă. Mă simt murdară, urâtă, caraghioasă şi nu reuşesc să spun nici măcar un singur lucru pozitiv despre mine sau despre alţii. Cum să aduc pe lume în condiţiile astea un copil? Pe lumea aceasta? Oricine priveşte în jur poate vedea câtă mizerie, câtă urâţenie ne înconjoară, doar războaie şi dezastre şi crimă şi_"
"Taci acum", mi-a spus şeful meu aşezându-şi mâna pe antebraţul meu. "Linişteşte-te. Totul e bine."

Cum putea spune că totul e bine? Nimic nu era bine. Stăteam acolo în sufrageria lor, înghesuită între o sobă şi un pian, iar de afară se auzeau voci de copii care se jucau. Doar musca aceea care se străduia să evadeze se tot lovea de geam, încercând cu încăpăţânare să iasă prin locul pe unde nu fusese posibil acest lucru nici înainte. Dar ea se lovea în geam din nou şi din nou, în loc să caute deschizătura dintre geamuri. Semăna foarte tare cu mine.

Femeia s-a ridicat, şi-a împins scaunul sub masă, apoi a început să ducă farfurii şi castroane. După câteva minute de du-te vino, a spus simplu:
"Cred că e timpul să strângem şi să facem o mică excursie toţi trei."

M-a apucat disperarea. Nu aveam chef de plimbări prin parcuri, nu aveam asemenea dorinţe. Mergeam la muncă, în jurul orei nouă eram deja acolo, iar la zece seara plecam spre casă. Lumina zilei era ceva abstract pentru mine, un ceva de preţ închis în spatele gratiilor de la geam, ţinut departe de mine, la care nu mai speram deloc. Ceva intangibil. De care ajunsesem să am oroare.

El s-a ridicat şi a început s-o ajute. În timp ce strângea, a început să-mi explice încet, cu vocea lui mai degrabă feminină:
"Stela s-a gândit să facem o vizită până la casa noastră de la munte. Trebuie să suni pe cineva să anunţi, sau nu e nevoie?"

Am simţit şi mai multă derută şi disperare.
"Bine, dar_"
"Nu văd nici o problemă, azi este vineri, presupun că în week-end nu trebuie să lucrezi. O să-ţi facă bine un pic de aer de munte, o să vezi. Nu-ţi trebuie nimic, ne urcăm doar în maşină şi pornim la drum. Totul este bine. Nu o să te forţeze nimeni la nimic, dacă asta este hotărârea ta, să nu ţii acest copil, nu te poate face nimeni să îţi schimbi părerea. Este hotărârea ta."
"Atunci ce sens are să vin?"
"Doar să ne cunoşti. Nu poţi lua această hotărâre fără să ne cunoşti."
"Şi cu corpul meu ce o să se întâmple?", m-am auzit strigând. "O să mi se deformeze, o să mă îngraş, o să mă fac diformă, iar naşterea? Mi se pare cel mai dezgustător lucru de pe lumea asta. Este degradant. Şi ce fel de mamă aş fi? Aş fi o mamă oribilă, presupun că mi-aş înfometa copilul ori ar muri pentru că l-am scăpat pe jos_"
"Totul e bine", l-am auzit spunând din nou. "Totul e bine."
"Nu înţeleg despre ce excursie este vorba, dar eu categoric nu pot veni."

Ea plecase, dar am auzit-o că mă cheamă s-o ajut. Ce era să fac? Am urmat vocea, fusesem un musafir foarte prost până în acel moment şi eram recunoscătoare pentru reacţia lor neutră. Adevărul este că nu aveam nevoie de discursuri, nu aveam nevoie să fiu certată sau să fiu tratată cu agresivitatea pe care o arătasem eu. Ar fi fost inutil, nu m-ar fi ajutat absolut deloc, din contră daunele ar fi fost mari. Am înaintat pe hol şi am zărit-o. Era pe jumătate în cămară şi m-a pus să ţin o geantă, în timp ce ea băga înăuntru borcane de dulceaţă, făină, orez, cartofi, tot felul de conserve pe care nu am avut timpul să le privesc ca să ştiu cu exactitate ce sunt, ananas, mere şi multe alte lucruri. Vorbea încet, povestindu-mi ce o să facă ea bun, şi că o să facem grătar în curte şi că o să-mi placă. Apoi a dat tabloul jos, l-a împăturit în ziar, şi mi l-a dat să-l ţin, spunându-mi că la întoarcere mă lasă direct acasă, aşa că cel mai bine ar fi să îl iau chiar acum cu mine. Între timp Adi a apărut cu un geamantan şi şi-a proptit mâinile în şolduri.
"Toată lumea e gata de plecare?"
"Nu, eu una nu sunt. Adică nu vin. Mulţumesc de invitaţie, dar nu o pot onora."

M-au privit amândoi de parcă nu eram ceva de luat în serios. Stela şi-a plesnit palmele una de alta să scuture urme invizibile, şi-a plimbat apoi degetele pe haine şi a zis:
"Să nu uităm să oprim pe drum să cumpărăm o periuţă de dinţi pentru Diana."

Înainte ca eu să trec pe lângă ea, mi-a aruncat în braţe o ciocolată pe care am răsucit-o ca să constat că era cu stafide şi alune.
"Eu nu sînt îmbrăcată pentru munte. Îmi trebuiesc bocanci speciali, rucsac, şi o mulţime de alte lucruri", am încercat să explic cu o reclamă la echipament montan în minte.

Îmi amintesc exact că răspunsul ei la plângerea mea a sunat în felul următor:
"Ai închis toate geamurile? Apa e închisă peste tot? Nu a rămas nimic în priză? Ia să văd dacă e aragazul stins şi putem pleca. Sau mai bine coborâţi voi înainte."

Am luat-o pe scară în jos fără să mai spun un cuvânt. Era inutil.
Nu mai fusesem luată niciodată cu forţa într-o excursie. De altfel singura excursie pe care o făcusem vreodată fusese în liceu şi chiar şi atunci mă rătăcisem în pădure.

Adi mi-a deschis uşa, iar eu m-am lăsat în scaun resemnată. Era okay, un week-end la munte. Cu nişte necunoscuţi. M-am întrebat dacă la mine acasă era totul în ordine, lăsasem nişte rufe la uscat pe balcon şi speram să nu fie vreo furtună în zilele ce urmau. Printre ele se afla bluza mea favorită, aşa că simţeam o strângere de inimă, ca şi cum părăseam o persoană iubită, iar faptul că îmi schimbam rutina pentru două zile însemna pentru mine tortură suplimentară. Aveam tabieturile mele, care mă menţineau pe linia de plutire.

Nu mai fusesem în concediu de ani de zile, cel puţin cinci. Nu fusese timp niciodată de aşa ceva, împrejurările se arătaseră potrivnice. Îmi schimbasem şi slujbele foarte des, iar regula spunea că în primul an nu primeşti concediu. Eram albă şi palidă, iar deunăzi mi se întâmplase ca un puşti să-mi strige: "Mai bronzează-te şi tu!" Arătam ca o stafie. Apoi mi-am imaginat ce vor spune prietenii mei că dispărusem dintr-o dată fără explicaţie, cum vor suna într-una, iar la telefonul meu de pe mica măsuţă de lângă uşă nu va răspunde nimeni. Se vorbise parcă despre nu ştiu ce petrecere într-o discotecă, unde una din prietenele mele se ocupase de organizare, aşa că am fi putut intra gratis. Atât de netipic mie!, am exclamat în sinea mea. Dar am simţit o uşoară satisfacţie şi o emoţie fragilă ca înaintea unei aventuri, deşi ştiam că nu avea să fie nici o aventură. Până acolo şi-napoi, discuţii sterile, iar la norocul meu avea să înceapă să plouă instantaneu, eventual cu grindină, dacă nu cumva avea să ningă de-a dreptul, eu aveam să fac toxiinfecţie alimentară, Stela avea să-şi rupă piciorul, iar Adi să stea doar în crize de nervi. Norii aceia negri şi denşi care mă însoţeau peste tot aveau să-şi facă apariţia cu siguranţă.

După ce am pornit, am adormit instantaneu. M-am trezit doar din când în când să văd alte maşini trecând pe lângă noi, să văd căruţe cu cai, case scunde şi copaci. Un acoperiş roşu fugind în diagonală, un chip bizar, un căţel lătrând. Când m-am trezit, am sunat acasă şi am prins-o pe mama la telefon. I-am spus laconic că eu plec la munte, că de fapt eu sînt aproape la munte, mai bine zis. În mijlocul isteriei ei am închis telefonul. L-am închis de tot şi l-am băgat în geantă. Cu cine? De ce? Unde?
"E vreo problemă?", m-a întrebat Stela.
"Nu", am spus.

Dincolo de geam, peisajul se schimbase radical, din griul din care ne smulsese cu greu, eram propulsaţi în mijlocul unui ocean de verde. Pomi înfloriţi zâmbeau pe creste de dealuri şi în curţi, iar soarele strălucea pe un cer impecabil. Am respirat adânc.

Înaintarea ne era anevoioasă, se mergea cu viteză redusă, iar drumurile erau pline de gropi şi pietre. La un moment dat am avut pană, iar Adi a trebuit să schimbe roata cu cea pe care o avea în portbagaj. După aceea am oprit la un mic magazin de pe marginea drumului, de unde eu mi-am cumpărat o pereche de pantaloni de trening de bumbac gri, două tricouri şi o ie de in de care nu m-am putut despărţi. Mi s-a părut frumoasă, aşa cum era, cu model roşu. Nu mai purtasem aşa ceva înainte, dar văzând-o mi-am dat seama că este a mea şi că în multe ocazii îmi va sta lipită de trup, că va fi încorporată în multe amintiri viitoare. Am împăturit-o frumos şi am pus-o direct în geantă, refuzând orice pungă.

După ce-am oprit la un restaurant, unde, mi-a spus Adi, ei opresc mereu ca să mănânce papanaşi, am mers pe un drumeag spre fundul acelui sat. Cei doi botezaseră mai mulţi copii, nu am înţeles din care motiv făcuseră asta, sau cum de se întâmplase acest lucru, Stela era agitată şi vorbea prea repede, iar copiii au primit o mulţime de dulciuri şi haine, pe care Adi le-a scos împachetate în hârtie de cadou din portbagaj şi le-a împărţit râzând. Stela s-a interesat de notele de la şcoală, s-a discutat despre starea de sănătate a unuia dintre ei, în încăperea mică, dar foarte curată, din acea casă cu curte, iar femeia simplă care răspundea la întrebări i se adresa cu "naşa". Naşa în sus, naşa în jos. Când am plecat, Stela s-a plesnit peste frunte, zicând că uitase să spună că a găsit un pretendent pentru nu ştiu care fată din vecini. Era foarte săracă, mi-a explicat, dar serioasă, muncitoare.

Ne-am urcat în maşină şi am pornit mai departe.

La un moment dat un cârd de gâşte au traversat strada, iar noi am aşteptat cel puţin douăzeci de minute. Privindu-le, în oboseala pe care o simţeam, animalele acelea şi-au pierdut orice familiaritate şi mi-au apărut drept nişte fiinţe ciudate, cum nu mai văzusem vreodată, stranii. Se bălăngăneau pe picioarele lor şi înaintau alene simţindu-se îndreptăţite să posede strada, câmpul, tot ce era acolo. Aveau până şi ochi stranii, ca nişte găuri negre. O raţă se apropiase de mine şi mă privea atent, părând din ce în ce mai ciudat alcătuită şi mai înţeleptă, părând să mă scruteze cu dezaprobare în muţenia ei, iar când mi-a spus: "Am ajuns", am tresărit şi mi-am dat seama că adormisem şi visasem. Pachetul de biscuiţi cu cremă pe care mi-l pusese cu forţa în mâini Stela, se vărsase pe scaunul de lângă mine.
"Stai liniştită", mi-a zis "Fac eu curat în maşină mâine. Tu intră în casă."

Parcasem la vreo zece metri de o vilă albă, simplă, curată, spre care a trebuit să urc. Am intrat pe poartă şi un câine m-a întâmpinat schelălăind de bucurie. Uşa vilei s-a dat de-o parte, şi un băiat cu câţiva ani mai mic decât mine a apărut în prag, ţinându-şi mâinile în buzunare. Îşi ţinea privirea în jos.

M-am luat după cei doi şi am intrat înăuntru. Era simplu şi plăcut: o canapea de piele neagră, o masă cu scaune, un televizor, şi desigur multe tablouri. Totul în alb şi negru. Pe jos era gresie. Scara interioară era vizibilă în dreapta.
"Ea este Diana şi rămâne cu noi peste week-end", a anunţat vocea Stelei.

Am simţit din nou cu surpriză doar relaxare în această voce, nici drumul şi nici ziua aceea nu-şi lăsaseră vreo amprentă, în timp ce eu abia mă târam, mă simţeam şi mai şifonată, şi mai urât mirositoare, şi mai prost dispusă ca oricând, şi mă pregăteam să vărs cu prima ocazie.
"El este Iacob, băiatul nostru."

În timp ce eu zâmbeam şi spuneam "încântată de cunoştinţă" şi dădeam să mă îndrept spre el, Adi mi-a făcut semn să nu fac asta. Iacob nu mă privea în ochi în continuare, aţintea parchetul, în muţenia sa ciudată. Clipea des, îi puteam vedea pleoapele cum se zbat, ca şi cum îşi lărgise ochii îndeajuns de mult să intru şi eu în câmpul său vizual ca să primească nişte prime impresii despre fiinţa aceasta pe nume Diana, şi am văzut cum îşi mişca închidea şi deschidea pumnul, apoi fiecare deget pe rând, exersându-şi-le de parcă ar fi fost pianist.

Când mi-a arătat camera mea, am comentat:
"Adi, nu mi-ai spus niciodată că ai un fiu."
A râs, apoi a ieşit.

M-am dezbrăcat şi m-am băgat sub duş. Am lăsat să-mi curgă apa pe faţă şi prin păr. Transpirasem toată. Încercam să-mi imaginez că o dată cu apa se duc toate problemele şi oboseala şi toată ciudăţenia acelei zile. Mi-am dat seama că îmi este foarte foame, deşi nu trecuse nici măcar o oră de când mâncasem. M-am întrebat ce avea de gând să gătească Stela din toate bunătăţile pe care mi le enumerase când o ajutasem să împacheteze. Acum ar fi picat bine oricare din ele.

Mi-am privit unghiile picioarelor. Erau făcute în roşu aprins. E adevărat că vopseaua sărise un pic, nu erau chiar pictate proaspăt. Mă ocupasem de ele înainte de ultima întâlnire cu Liviu, într-un atac de înfrumuseţare care mă ţinuse în priză o întreagă zi. Dacă aş fi ştiut că întâlnirea noastră avea să dureze doar 10 minute, nu aş fi depus nici un pic din tot acel efort, desigur.

Când am ieşit, am scos un ţipăt.
Iacob, pe care în acel moment l-am numit în gând "băiatul ăsta", stătea în fund pe pat, fluierând ceea ce am identificat mai târziu a fi Marseilleza.
"Care tablou cu mac?", a întrebat.
Pentru că tăceam năucită, a continuat:
"Cel cu mac în câmpul de grâu, cel de la marginea străzii printre buruieni, detaliu de mac, câmp cu maci şi oi, albină pe floare de mac, câmp de maci în bătaia vântului, mac pe fundal alb, mac pe fundal ultramarin, maci în glastră, maci în cană lângă geam_"
"E doar un mac pe un cer bleu", l-am întrerupt eu cu privirea pe tabloul împăturit în ziar, sprijinit de perete, spre care privea şi el de altfel.
"A", a făcut, şi a dat să iasă.
"Tu l-ai pictat?", am strigat după el cu o străfulgerare de surpriză.

S-a oprit. După câteva secunde în care a părut să se gândească la ceva foarte serios, a zis:
"Eşti individualistă, independentă... o rebelă."
"De ce spui asta?", am făcut eu ochii mari, bulversată de ridicol.
"Ştiu să citesc în tablouri cu maci", a spus cu un chicot, apoi a plecat.