3.
Când m-am trezit dimineaţa, am înţeles în sfârşit proporţiile dezastrului. Nu aveam trusa de machiaj, nu aveam crema de corp, crema de faţă, balsamul de păr preferat, nici măcar o perie de păr nu aveam. Fierul de întins părul. Nu tu haine de schimb, ci doar o pereche de pantaloni şi un tricou de bumbac, iar ele, deşi decente, nu aveau cum să suplinească lipsa blugilor mei Lee, Levi's şi Wrangler. Nu puteau fi suplinite bluzele mele alese cu grijă în week-end-uri transformate în tortură în ore petrecute într-un magazin şi altul pentru a găsi croiala perfectă pentru corpul meu, culoarea care să mă avantajeze. Nu aveam pantofi de schimb, nu aveam nimic. Cine pleacă de acasă fără o pereche de pantofi cu toc înalt, una cu toc moderat şi una cu talpă plată? Ce să mai vorbim de lenjerie. Avea să fie un uriaş, baban şi mizerabil dezastru.
M-am târât din dormitor apăsată de inconfortul şi proasta dispoziţie trezite de aceste constatări şi am încercat să recompun în minte un plan al casei aceleia străine. Răzbătând prin aburul confuziei ce însoţea proaspăta trezie, am reuşit să îmi amintesc unde se afla bucătăria. Aveam nevoie de o cană de cafea.
Speram să nu întâlnesc pe nimeni, nu doream martori. Nu doream să mă vadă nimeni în starea aceea mizerabilă, aşa cum eram, nepieptănată, nespălată. Nu ar fi fost bine, întrucât eram cu capsa pusă şi ştiam că în starea în care mă aflam mi-ar fi fost imposibil să-mi controlez schimbările de dispoziţie. Aş fi făcut-o de oaie din nou cu doar câteva replici prost gândite şi prost plasate. Spre binele meu şi al celor din jur, cea mai bună soluţie ar fi fost să nu ne întâlnim, să îi evit.
M-am strecurat cu frică în bucătărie, dar nu era nimeni. Mirosea a clătite, cafeaua se afla într-o carafă pe masă şi din ea încă ieşeau aburi, mirosul penetrant îţi lăsa apă în gură, iar robinetul rămăsese deschis. Cineva avea să se întoarcă foarte curând. Am ridicat capacul aşezat peste o farfurie şi am descoperit un turn de clătite. Am şterpelit una şi, înainte de a apuca să-mi torn mult râvnita cană de cafea, am auzit paşi pe hol. M-am năpustit pe prima uşă pe care-am văzut-o în faţa ochilor.
M-am trezit pe terasă în plină dimineaţă şi asta a acţionat instant asupra mea. Am luat o gură mare de aer ca şi cum m-aş fi scufundat sub apă şi aş fi încercat să respir. Apoi plămânii mi s-au adaptat răcorii, prospeţimii aceleia tonifiante, ca şi cum într-o fracţiune de secundă mi-ar fi crescut branhii. Pielea mi se făcuse de găină. Eram în picioarele goale, în cămaşa de noapte mult prea largă pentru mine, primită de la Stela.
Am auzit voci în bucătărie. Voci vesele şi clinchet de farfurii şi căni. Cuvinte indistincte.
Am înaintat în grădină fără să mă grăbesc. Partea aceasta a proprietăţii îmi rămăsese necunoscută până în acel moment. Nu aruncasem nici măcar o privire pe geam. Fusesem obosită, nu era de mirare, după tot acel drum, stresul unei zile întregi, cu acei oameni insistenţi şi enervanţi care nu pricepeau putreziciunea lumii în care trăiam şi crima de a aduce pe lume un copil nevinovat. Apoi înserarea venise prea repede, aruncându-şi voalul peste lucruri, ascunzându-le ochilor eventualilor indiscreţi.
Grădina era în pantă. Casa trebuie să se fi aflat de fapt pe culmea unui deal, iar asta puteai înţelege doar de pe partea aceea. Era una din situaţiile în care aveai nevoi de două unghiuri diametral opuse pentru a pricepe. Mai înainte de toate, mi-am înfundat clătita în gură. Avea gust de zahăr şi vanilie.
Iarba era udă. Întâi am făcut această constatare cu dezgust, dar m-am obişnuit repede şi am început să cobor. O pătură de flori se afla sub picioarele mele, printre trifoi şi iarbă, gălbenele, viorele şi alte frumuseţi ale căror nume eu nu le cunoşteam. De fapt majoritatea frumuseţilor existente pe pământ nu aveau nume pentru mine. În această grădină existau doar câţiva pomi, dar erau înfloriţi. Plini de mici pete albe, ca aruncate neglijent de un pictor pointilist, împrăştiind norul acela de parfum care te îmbăta, punctau din loc în loc spaţiul curţii. Ierbii îi poleise vârfurile soarele, iar vântul le apleca uşor când şi când. Venea miros de sobă cu lemne, de balegă. Apoi am zărit chiar lângă piciorul meu, la jumătatea grădinii, un trifoi cu patru foi şi nu mi-a venit să cred ochilor. A trebuit să mă războiesc cu câteva albine ca să pot să îl culeg dintre mai multe flori, dar rezultatul a fost că am început să râd singură. Apoi să plâng. Am privit în jur. Nu era nici ţipenie. Mi-am scos cămaşa de noapte şi m-am întins în iarbă.
Am avut grijă să mă întorc şi cu spatele, să nu cumva să nu mă bronzez uniform. Am lăsat soarele să-mi mângâie corpul. M-am lăsat răsfăţată de plăcerea de a exista fără nici un scop. Ce evadare lipsită de demnitate pentru mine, precis prietenii, cunoscuţii, părinţii, cu toţii mă căutau frenetic. Ba chiar şi cei de la serviciu era posibil să se fi gândit să mă solicite în acea sâmbătă pentru un proiect rămas neterminat.
Căldura şi lumina aceea mă inundau, umpleau fiecare colţişor al meu cu o stare indescriptibilă de bine. Câteva păsări cântau undeva în apropiere şi aş fi dat orice să aflu ce spun. "Ai văzut-o pe domnişoara din iarbă?" "Nu, unde? Aaaa, duduia aceea din trifoi? Câtă neruşinare să se expună goală în plină lumină, în mijlocul satului...", "Da, da, ar trebui pedepsită cumva, fie ca norii să se strângă şi s-o ude din cap până-n picioare cu o ploaie de gheaţă. Amin!"
Deodată m-am gândit ce bine ar fi fost să fiu singură pe lume, să nu mai fie absolut nici un om pe pământ, să nu mai existe nimeni. Cerul bleu fără nor se deschidea în faţa mea ca o uşă prin care aş fi vrut să pătrund, aşa cum stăteam cu faţa în sus şi părea nesfârşit şi părea accesibil şi părea posibil. Totul era okay, nimic nu lipsea. Am început să cânt, aşa cum făceam când eram mică: Mi-aş dori să fi fost singurul om pe pământ, să nu mai existe alţi oameni, nu, nu, să nu mai fie alţi oameni, să fiu singură-singurică pe acest pământ, nici un alt om, omişor, omuleţ... doar eu. Numai eu.
Apoi mintea a început să-mi sară sprinţară de la una la alta şi când tocmai îmi imaginam o turmă de elefanţi care treceau prin mine, cineva şi-a dres vocea chiar în urechea mea. Am sărit ca arsă, încercând să-mă acopăr cu cămaşa de noapte abandonată în imediata apropiere.
"Parcă eşti maică-ta", a râs Adi.
Mi-am tras cămaşa pe cap şi am luat cana de cafea din mâna lui.
"Ne delectăm cu toţii cu priveliştea ta de la geam, mai ales Iacob, şi nu avem nimic împotrivă, totuşi e cam rece, mai ales având în vedere situaţia ta..."
Ne-am întors în casă împreună, eu roşie toată.
"Se pare că te simţi foarte bine la noi", a spus Stela zâmbind, când m-a văzut intrând. Stătea cu coatele pe masă şi ţinea o cană cu o inscripţie pe care nu o puteam citi.
Eu încercam să-mi pieptăn părul cu degetele, ori să-l teşesc un pic. Mi-am trecut şi palmele pe faţă, încercând să-mi imaginez cum arăt cu urmele fardului de cu o zi înainte pe care uitasem să îl îndepărtez. Aş fi vrut să îndepărtez şi roşeaţa, ruşinea de a nu fi avut nici o ruşine. De a fi simţit impulsul acela straniu.
"Nu-ţi fă probleme", mi-a zis Stela. "Şi eu am făcut asta de nenumărate ori. De fapt, să fac plajă goală în grădină este ceva obişnuit. Nu numai atât, dar absolut toţi musafirii pe care i-am avut vreodată au făcut asta. Grădina noastră are o atracţie aparte, exercită o fascinaţie ieşită din comun."
Mi-a pus în farfurie o tonă de clătite şi mi-a oferit trei feluri de dulceaţă. M-am oprit la o dulceaţă de mure delicioasă şi spre ruşinea mea, până n-am terminat borcanul nu m-am putut opri. M-am întrebat ce or să creadă despre mine... dar tot nu m-am putut opri. Nici măcar nu au părut să observe. Ori s-au arătat îndeajuns de eleganţi să nu spună un cuvânt despre apetitul meu eruptiv. Apoi, nu îmi spusese cu o zi în urmă Adi să mănânc pentru doi? În timp ce îmi înfundam jumătate de clătită mozolită în dulceaţă în gură, m-am simţit totuşi neajutorată. N-aveam nici cea mai mică idee ce intrase în mine. Apoi am simţit ceva, acel ceva, din nou în mine. Foamea lui, dorinţa uriaşă de a fi. Şi m-am speriat din nou. Iar asta mi-a tăiat pofta de mâncare. Am împins farfuria din faţă şi am întrebat:
"Ce facem azi, care e planul?"
"Planul?", a întrebat Adi. "Nu există un plan."
"Planul e să trândăvim, eventual să facem o plimbare lungă, să mâncăm bine şi să moţăim", a zis Stela.
Constatându-mi dezamăgirea, Iacob a spus primele sale cuvinte în faţa mea:
"Sau mă poţi însoţi. Azi am chef să caut macul perfect."
Mi-am întors capul spre el. Mă privea de-a dreptul, fără nici cea mai mică ezitare. Cred că după ce vedea o persoană în fundul gol, tracul şi distanţa faţă de ea dispărea. Ori... părea plauzibil. Dar era clar că şi la el avusese loc o schimbare.
"Pictezi doar maci?"
"Da", mi-a răspuns.
"Dar de ce doar maci?"
"Nu ştiu... O floare este formă, parfum, culoare şi frumuseţe laolaltă. Ce alt motiv aş putea avea? Iar macii au ceva deosebit."
Spunând asta, s-a ridicat, şi-a aşezat farfuria lângă chiuvetă şi s-a îndreptat spre uşă. În prag s-a oprit, s-a răsucit şi m-a întrebat:
"Hai, vii?"