Autismul, din interior - Episodul 7

De cinci luni sunt terapeut A.B.A. în Asociaţia pentru Ajutorarea Copiilor cu Autism din România "Horia Moţoi". A.B.A. (Applied Behavior Analysis) este cea mai cunoscută şi eficientă metodă de intervenţie terapeutică pentru copiii cu tulburări din spectrul autist. În aprilie 2011, luna dedicată autismului la nivel mondial, LiterNet.ro găzduieşte oameni care vor povesti o fărâmă din experienţa lor cu autismul. Pe toţi i-am cunoscut prin centrul de recuperare şi sunt părinţi ai copiilor cu autism, copii recuperaţi prin această metodă, terapeuţi, supraveghetori, coordonatori.

În iulie 2011, Ana Turtureanu, supervizor în Centrul "Horia Moţoi", o să fie mămică. După cinci ani în care a lucrat cu metoda A.B.A. pentru recuperarea copiilor cu autism, Ana e convinsă că va folosi principiile terapiei şi în educaţia băieţelului pe care îl aşteaptă. (M.I.)

"E greu să recunoşti un copil cu autism în mediu, mai ales în situaţii problematice. Când ei au tantrum (n.red. Izbucnire emoţională puternică, manifestată de obicei prin ţipete, lovituri, încăpăţânare, plânset), e greu să zici cu siguranţă «E un copil râzgâiat.» sau «E un copil cu autism.» Dacă ai avea ochiul format, ţi-ai putea da seama de adevăr mai mult din comportamentul părintelui. Când un copil face terapie şi vezi că părintele e ferm pe poziţii, poţi să zici că adultul urmăreşte atunci corectarea unui comportament problemă.

Agresivitatea lor depinde foarte mult de nivelul cognitiv, pentru că dacă au totuşi un nivel cognitiv la care înţeleg lucrurile ceva mai bine, reuşesc să se controleze. Agresivitatea de cele mai multe ori intervine când ei chiar nu mai pot să controleze inputurile senzoriale. Şi ele sunt date de diferiţi stimuli pe care noi îi percepem sau nu. Pentru ei, de exemplu, mediul reprezintă un cumul de stimuli care, de multe ori, pur şi simplu îi agasează. Când merg în magazine, pe unii dintre ei îi sufocă luminile, gălăgia, mişcarea, culorile. Unii copii sunt mai sensibili pe partea auditivă, alţii pe cea vizuală, alţii au o sensibilitate mare pe simţul tactil sau pe cel olfactiv. Toţi au o înclinaţie spre un stimul sau altul.

Unii folosesc autoagresivitatea ca sursă a plăcerii. În general însă, ea apare când ei au ajuns la un maxim de stimulare senzorială sau frustrare, şi nu mai pot. «Trebuie să mă descarc într-un fel şi ăsta e singurul mod în care reuşesc s-o fac.» De-asta, prin terapia A.B.A., ajungi să-i înveţi şi metode de calmare, de autocontrol. Creşti nivelul lor cognitiv şi îi faci pe ei mai conştienţi asupra lor. Uşor-uşor, îi înveţi şi cum să găsească maniera mai potrivită de a se controla. Adică, decât să mă ridic de pe scaun şi să urlu, mai bine îmi găsesc ceva pe care să mă descarc (Drept exemplu, Ana răsuceşte discret, după deget, în timp ce-mi vorbeşte, o bucată din bluză). Şi noi facem aşa ceva. Şi eu, când sunt emoţionată, mă joc cu pixul sau mă învârt cu scaunul.

Prin terapie, înveţi să cunoşti copilul şi să-ţi dai seama de ce la a plecat comportamentul lui, de ce s-a declanşat. Îi poţi întări negativ un comportament dacă nu eşti atent la cauză. Ca părinte sau terapeut îţi dai seama de ce o face. Au venit părinţi care au spus despre copilul lor se urcă în autobuz şi începe să urle. Nu au ştiut cum să reacţioneze. Au vrut să afle de la noi. E clar că nu am cum să spun lucrul ăsta dacă nu ştiu de ce a făcut-o.

Copilul, în general, dă nişte semne. Îţi arată cam ce anume îl deranjează. Dacă e ceva de genul «Aşa vreau eu.» sau chiar e ceva care îl supără. Când am un comportament problemă, trebuie să mă întorc în spate, în situaţia respectivă, la alţi factori care au precedat momentul şi care poate au influenţat comportamentul.

Uite, de exemplu, o fetiţă de aici ajunsese la un moment dat să aibă foarte multe tantrumuri şi să fie agresivă. Dacă ai fi lucrat strict pe acest comportament ai fi avut puţine rezultate sau poate deloc. Pentru că de fapt acest comportament era cauzat de alte lucruri: de faptul că nu se mai descurca în lecţii, de faptul că era obosită. Îmbunătăţindu-le pe alea, ai diminuat comportamentul agresiv. Pentru că altfel, dacă îi repeţi mereu «Nu ai voie să faci asta.», dar nu îmbunătăţeşti nimic în situaţie, nu îi arăţi metoda prin care să se relaxeze, ci vii cu încă un «Nu. N-ai voie asta. Nici asta.», restricţie peste restricţie, faci mai mult rău.

Cred că ei strâng, strâng, strâng, ca şi noi. Dar noi avem puterea să şi controlăm, ei declanşează pur şi simplu.

În principiu, toţi au o fascinaţie pentru detalii. Privesc lucrurile diferit de noi. Odată recuperaţi, eu nu cred că lucrurile specifice lor nu mai există sau le uită. Eu cred că ele rămân, doar că reuşesc să le controleze. Tot ce înseamnă autostimulare, fixaţie pe anumite obiecte sau activităţi, tendinţe repetitive rămân, doar că sunt învăţaţi să găsească forme acceptate social prin care să le facă.

De exemplu, Andrei se abţinea să nu mormăie în timp zilei ca la final să primească zece minute în care să facă ce vrea el, singur în cameră. Nimeni nu-i spunea nimic atunci, nimeni nu-l judeca, nimeni nu-l întreba ce face, nimeni nu-l controla. În schimb, în timpul sesiunilor de lucru, trebuia să se abţină. Altfel se diminua foarte mult timpul în care el putea să se descarce cum vroia. A fost un sistem de premiere la el.

De multe ori, pentru că învaţă să se controleze, ajung să-şi mai piardă şi din plăcerea pe care le-o oferă acest gen de comportamente. Şi lor le place să nu le mai aibă. Şi Andrei, şi Mihai (alt băieţel cu autism, recuperat de Centru) erau conştienţi c-o fac, doar că în primă fază nu puteau s-o controleze. Când au văzut că pot, că ceilalţi copii de la grădi nu-i mai priveau ca pe nişte ciudăţei, şi lor le convenea. E adevărat că aveau încă nevoie de momentul ăla de defulare.

În timp descoperă şi plăcerea contactului fizic cu celălalt pentru că la început sunt sălbăticuţi, nu poţi să pui mâna pe ei, nu te lasă să-i mângâi. Primul lucru pe care îl faci cu un copil când începi terapia, este să-ţi creezi o relaţie cu el. Tu te asociezi întotdeauna cu ceva pozitiv, care lui îi place. El ajunge să te vadă pe tine ca pe un sprijin, ca pe o persoană în care poate să aibă încredere. Observă că are cu tine primele succese. Toate astea contează foarte mult. Chiar dacă nu arată, în ei există chestia asta. După ce au fost recuperaţi, copiii ne-au spus că le-a fost greu, dar că îşi dau seama că i-am ajutat.

După crearea relaţiei, în prima fază, ei învaţă mecanic lucrurile. Apoi, uşor-uşor, descoperă şi plăcerea de a şti. De exemplu, în Centru învaţă să se joace, apoi descoperă că metoda asta îi ajută să relaţioneze cu un copil. Îl învăţ să mă accepte, să mă mângâie, apoi, pas cu pas, descoperă şi el că e chiar plăcut, că momentul îi produce şi lui nişte senzaţii.

Pentru un copil tipic, zici că dacă un părinte nu se ocupă de educaţia lui, regăseşte el mijloacele de a învăţa şi din alte părţi. Pe când la copiii cu autism nu e aşa. La început, şi părinţii copiilor cu autism se comportă la fel ca părinţii copiilor tipici. Dar când văd că nu învaţă aşa, unii îşi diminuează interacţiunea şi lasă ştacheta foarte jos. Când tu faci lucruri şi vezi că nu ai rezultat, te demoralizezi şi îţi spui «Nu se poate. Cum să mă comport? Ce să vorbesc?» Uită cum e să fii părinte. De multe ori le spun «Rămâneţi părinţi. Nu încercaţi să fiţi terapeuţi.», pentru că există riscul ăsta. Noi îi învăţăm şi pe ei principiile şi nu mai găsesc întotdeauna calea cea mai firească de a face lucruri. Ei văd că în felul nostru merge, dar nu înţeleg că ei au o datorie poate chiar mai mare decât a noastră. Să preia doar direcţiile, dar să le facă în maniera în care ar face-o un părinte care n-ar ştii că are un copil cu autism.

După mine, A.B.A. nu este doar o terapie. Am zis mereu că este un mod foarte organizat şi structurat de educaţie. Dacă stai şi te uiţi la programele din A.B.A., le regăseşti în ceea ce face o mămică de copil tipic, fără să se gândească. Folosim toate programele în viaţă.

Dacă e să vorbesc despre programul de Miogimnastică, de exemplu. Gândeşte-te la o mămică cu un copil la trei luni. Când începe copilul să gângurească, tu ce faci? Repeţi ce face el. După care începi «Dar ia fă şi aşa.» Sau tu te prosteşti. Din relaţia aceea îl pregăteşti să spună cuvinte, lucru care în A.B.A. se regăseşte în programul de Miogimnastică. Mai departe, ştiinţific vorbind, ştii că tu de fapt îi dezvolţi musculatura implicată în verbalizare.

Dacă mă duc mai apoi în dezvoltarea copilului, apare imitaţia. Vede că ai făcut tu cu jucăria nu ştiu cum. I-o pui în mânuţă şi ai surprinderea să facă şi el. Sau spontan, vede ceva, încearcă, şi ce se întâmplă? Părinţii, de bucurie, aplaudă şi-l încurajează. Sau îi arată mama, «Uite, mami, cum se face cu jucăria asta.» Că nici copiii tipici nu ştiu. Că prind foarte repede, că uneori descoperă şi singuri, e altceva. (Imitaţia este unul din instrumentele de bază pentru învăţare, regăsit în multe programe din A.B.A.)

Programul Turn Taking la fel (acest program are ca obiectiv principal să-l înveţe pe copil să-şi aştepte rândul.) Dacă stai să te gândeşti, toţi îl facem. La grădiniţă, copiii stau la coadă să se spele pe mânuţe, în activităţile de la masă au nevoie de acelaşi lucruri - lipici, creioane colorate - trebuie să împartă, dar ca să împartă, trebuie să aştepte. Noi stăm la coadă, la case de marcat. Tot Turn Taking e.

Receptiv şi Expresiv Labels îl ajută să eticheteze obiecte. Ce faci cu copilul de un an şi un pic? Începi să-i spui ce are în jur. Pune mâna pe-o jucărie, tu o numeşti. Şi el începe să spună. Că îi iese mai stâlcit, e altceva. Începi să modelezi cuvintele până la vorbirea corectă.

Sau mă uităm cum face nepotul meu, copil tipic, programul de Asocieri. Noi, în A.B.A. introducem mai întâi mecanic asocierile: cheie cu uşă, de exemplu. Lui i-am dat cheile de la maşină pentru că îi plac foarte mult. Pentru că i-a văzut de nenumărate ori pe mami şi pe tati când încuie uşa ca să plece cu el în parc, s-a dus la uşă şi a încercat să le bage în broască. Sau când îi e somn, dacă primeşte tetina, ştie clar că se duce în pat. Ştie clar că doar în contextul ăla primeşte tetina. E tot o asociere. Sau când ajunge în pat, cere lapte. De ce, ce s-a întâmplat? Seară de seară i-au dat biberonul acolo, iar el a învăţat că e ca un ritual şi a făcut asocierea. În timpul zilei nu cere lapte, chiar dacă doarme. A asociat întunericul, ritualul de băiţă dinainte, cu laptele.

Sau programul Funcţii. Nepotul meu a văzut că i se dă să mănânce cu furculiţa. În timp a început să ceară furculiţa pentru că a observat că mănâncă cu furculiţa şi vrea să fie independent.

E adevărat că în momentul în care începi terapia, programele sunt gândite organizat şi împărţite în etape. În A.B.A. programele sunt gândite ca o succesiune pentru că ei nu ajung să facă de cele mai multe ori conexiunile singuri. Tu ai o listă de programe. Trebuie să te gândeşti la copilul pe care îl ai în faţă şi să le adaptezi în funcţie de el. Astea sunt programele, ăsta e copilul, astea sunt nevoile copilului. Din nevoile copilului, cam ce programe aleg cât să îi îmbunătăţesc golurile? Trebuie să fii conştient de preachiziţiile pe care e nevoie să le aibă. Tu vrei să introduci un program, dar când nu te asiguri că în spate ai pline toate căsuţele de care ai nevoie ca să facă legăturile, poţi să creezi frustrări cât casa.

Când eşti părintele unui copil cu autism nu-ţi permiţi să rişti lucruri. De exemplu, dacă unui copil tipic îi permiţi să nu-ţi răspundă că n-are el chef atunci, şi ştii că îţi va răspunde în altă situaţie, cu un copil cu autism nu-ţi permiţi să faci asta. Pentru că ştii că dacă laşi ştacheta jos şi nu ai consecvenţă de fiecare dată, pot apărea comportamente problemă sau destructurezi ce ai lucrat până atunci.

Eu, când o să fiu mămică, o să fiu foarte influenţată de ce am făcut aici. O să încerc să găsesc balansul între fermitate şi afecţiune şi încredere demonstrate aşa cum o fac şi aici. Probabil că o să fiu puţin mai strictă şi mai dură, dar cu al meu, cu siguranţă voi mai închide ochii pentru că puiul ciorii, e puiul ciorii. O să folosesc A.B.A. întotdeauna cu copilul meu pentru că felul de a-i stimula inteligenţa şi comportamentul mi se pare demn de urmat.

Motivaţia e cea mai importantă în terapie. Nu faci nimic până nu găseşti motivaţia copilului. Punctul de plecare în terapie se bazează pe întrebarea «Ce îi place copilului dumneavoastră?» Că sunt alimente, că sunt jucării, că sunt activităţi, stimuli fizici care-i fac plăcere, dacă nu-i ai pe ăştia, nu poţi să faci nimic. Pentru că una din regulile din A.B.A. ce zice? Cer ceva, am răspuns, ofer consecinţă. Dacă tu în consecinţă nu ai motivaţie, copilul va menţine informaţia scurt timp pentru că neavând motivaţie va fi ceva de genul «O fac că trebuie s-o fac.», iar lucrurile făcute doar ca să fie făcute, n-au calitate. Toţi oamenii funcţionează pe principiul motivaţiei pozitive.

În mai 2011, se fac cinci ani de când lucrez în Centru. După ce am plecat din Câmpina, când am terminat liceul, am colaborat cu multe organizaţii. Am ajuns la Salvaţi Copiii şi în primul an de facultate am lucrat la ei, cu copii tipici, defavorizaţi. Nu ştiam mai nimic despre autism când am ajuns în Asociaţie. Mi-a plăcut foarte mult şi am vrut să rămân. Îmi plăceau foarte mult copiii şi probabil cu asta am câştigat.

Primul băieţel cu care am lucrat avea un pic peste doi ani. În general am fost atrasă de copiii mai micuţi. Nu prea făcea nimic şi avea foarte multe comportamente agresive. Şi el m-a plăcut. Pentru că îmi plăcea foarte mult de el, am avut cât de cât succes şi coordonatorii Asociaţiei şi-au dat seama că pot avea încredere în mine.

Apoi am lucrat la Andrei, care era copilul cel mai mare din Centru pe atunci, care avea programe pe care abia le ştiam. Avea patru ani şi era într-o perioadă foarte proastă. Pentru că i-am oferit şi pe partea de relaţie foarte mult, uşor-uşor a început să meargă şi cognitiv. Am lucrat mult timp cu el, după care m-au schimbat cu un alt terapeut. Am lucrat cu foarte mulţi copii.

Andreiu e Andreiu însă. A fost copilul cu care am simţit eu un pic culmile gloriei pentru că eram felicitată de toată lumea. După care am picat pentru că greşeam foarte mult, ajunsesem într-un punct în care nu ştiam cum să continuăm, a fost perioada în care eram cu licenţa... Am picat eu cu el, cu tot. Coordonatorii centrului ajunseseră la concluzia că de la o anumită etapă încolo, nu mai pot să am succes. Mi-au spus că sunt foarte potrivită să lucrez cu copii mici, că nu pot să lucrez cu copii mari. Şi asta m-a ambiţionat foarte mult. Atunci mi-am spus «OK, ia să vedem.» Am început să lucrez şi să înţeleg programele astea avansate care erau foarte grele. Pe atunci nici nu aveau structura de acum.

Îmi amintesc de un băieţel care avea fixaţii foarte puternice. Dacă se întâmpla să i se verse un pahar de suc făcea ditamai tantrumul, transpira şi tremura. Oricât de greu i-a fost, l-am învăţat să accepte. Practic am luat asta şi am transformat-o într-un comportament target (pe care să-l modeleze). Aveam momente în care vărsam intenţionat şi urmăream acceptanţa lui, să-şi diminueze uşor reacţiile. Lucram cu Monica Mănăstireanu (supervizorul Anei la acea vreme) pe comportamentul ăsta. La un moment dat, Monica i-a vărsat suc în capac şi îl lăsa pe el să verse pe noi, să ne ude. Printr-un joc a reuşit să-şi domolească comportamentul. Nu-i plăcea, dar nu mai tremura, nu mai transpira.

Şi Mihai avea mari probleme de comportament când am intrat la el: arunca cu materialele, te ignora, se uita la tine şi parcă îţi spunea «Ia să te văd ce faci.» Te provoca la maxim, ajungeai în situaţii în care nu mai ştiai ce să faci. Au fost nenumărate situaţii în care am preferat să ies din cameră decât să-l las să vadă că mă afectează. Mergeam, plângeam la baie, intram şi continuăm de unde am rămas. Îmi aduc aminte că la un moment dat tot făceam chestia asta şi el zicea «Dar, hai, nu ieşi din cameră?» Am spus «Nu.» Dacă în secunda aia clacam, pierdeam tot ce făcusem până atunci. «Nu. De ce? Continuăm.» Probabil că şi lui pauza aia îi era benefică. Îl ajuta să se liniştească. De fiecare dată trebuia să schimbi metoda de lucru la el.

Pe Andrei nu l-am văzut de la început în Centru, în schimb pe Mihai îl ştiu din prima zi în care a venit. La intrarea în sediul vechi al Centrului, erau dulapuri verzi, scara şi sala de şedinţă. Când am coborât, erau Mihai şi părinţii lui în spate. S-a oprit în dreptul dulapurilor pe care scria numele copiilor. Făcea ca o focă în faţa lor. Asta era tot ce făcea. Nu vorbea, nu răspundea la întrebări, dar încă de atunci am observat că avea potenţial.

Andreiu mi-a rămas în suflet pentru că, după ce-am lucrat cu el prima dată, el s-a legat foarte mult de mine. Devenise dependent. Era deja o dependenţă urâtă. Nu puteam să merg la baie, nu puteam să ies în pauză. Era în permanenţă lângă mine. Atunci s-a întâmplat să vină o fetiţă în centru şi am lucrat cu ea. Andrei m-a pedepsit groaznic. Cum mă vedea, cum mă ardea. Odată ieşise în pauză cu terapeutul lui şi a pus mâinile pe uşa camerei în care eu lucram cu fetiţa. Plângea şi mă striga. Mai lucrează dacă poţi. Îl mai lăsam să intre în cameră, să vină la mine şi să mă pupe. La un moment dat a văzut că eu chiar nu mă mai întorc la el. Când veneam în pauză să-l drăgălesc făcea «Nu, nu, tu lucrezi cu bebeluşi.» Nu m-a lăsat să mă apropii de el o perioadă. Apoi m-a iertat şi m-a acceptat. Dar îţi dai seama că mă termina când îmi zicea asta. El a luat-o ca pe-o trădare.

Şi de acea fetiţă m-am ataşat foarte mult şi pentru că era un caz dificil. Cu mine a avut multe succese, dar pe de altă parte simt că nu am ajutat-o cât mi-aş fi dorit s-o ajut. Când îmi aduc aminte că nu mă lăsa nici să pun mâna pe ea... Iar acum vine să mă pupe spontan şi-mi cere lucrul ăsta. Aparent sunt nişte lucruri mici. Pentru mine înseamnă foarte, foarte mult.

Mihai şi Andrei au avut multe sterotipii pe partea de imitaţie a sunetelor scoase de trenuri sau tramvaie. Veneam de la grădiniţă cu metroul şi făceam peste douăzeci de minute. Erau fascinaţi de luminiţele din tunel. Plus că în fiecare zi auzeau semnalele: «Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia...». La un moment dat ne bazam pe ei să coborâm. Uneori, dacă schimbam intrările, mai uitam care e peronul. Mă bazam pe Andrei şi pe Mihai să stăm unde trebuie. Şi intenţionat nu ne ridicam deşi trebuia să coborâm. O făceam ca să vedem dacă sunt atenţi, dacă au învăţat şi ştiu drumul. «Hai, hai că se închid uşile.», spuneau. Era şi ceva plăcut pentru era repetitiv. Ne-am dat seama cu amândoi că dacă făceam o perioadă lucrurile într-un fel, dezvoltau fixaţii mari pe acel tip de a face lucrurile. Ocoleam o grămadă numai ca să spargem tipare. Andrei se obişnuise să treacă pe la o anumită trecere de pietoni şi dacă o schimbai, ţipa.

Cu ei era foarte riscant să vorbim despre probleme lor. Vorbeam mascat prin jocuri de role-play. E mult mai plăcut aşa, mai puţin intruziv, nu-l faci pe el să se simtă în vreun fel. Eu îţi arăt, nu-ţi spun că despre tine e vorba. La un moment dat se prindeau şi spuneau «Eu am fost aşa.» Le spuneam «Da, e adevărat.» sau «Da, dar nu e nicio problemă.»

Observam situaţii în care ei nu se descurcau sau nu ştiau cum să reacţioneze sau nu aveau cele mai potrivite reacţii. Recream situaţiile alea şi le dădeam opţiuni cum să facă. Mergeam cu ei în parc şi nu ştiau cum să intre în jocul copiilor, deşi îşi doreau asta. Neştiind cum să facă se retrăgeau şi fugeau. Atunci am zis că e cazul să-i învăţăm cum să facă cunoştinţă prin jocul cu marionete. Niciodată păpuşile nu aveau numele lor, dar erau situaţiile prin care ei au trecut. Iar ei conştientizau foarte bine. Şi în realitate, la momentul potrivit, le veneau în minte soluţiile pe care le-am creat noi.

De foarte multe ori, Andrei se închidea în el. Avea nevoie să-i spunem «E OK, poţi să vorbeşti despre asta.» Îi era greu. Se obişnuise să nu aibă voie să facă ca trenul din timpul orelor, de exemplu, iar dacă îi dădeai voie, îi era teamă să facă.

Conştientizau când copiii erau răutăcioşi cu ei. Pe drum de la grădi ne întrebau «De ce sunt copiii aşa? De ce râd de mine?» Trebuia să le răspunzi şi eram foarte sinceri cu ei. Chiar le spuneam «Tu eşti diferit.». Pe atunci nu ştiau că aveau autism.

Mai cred că imaginaţia lor se dezvoltă pe măsură ce află lucruri. Descopereau jocurile, dar rămâneau în punctul din joc care le-a plăcut. Cum a fost cu Mihai, la jocul cu maşina şi oraşul. De fiecare dată trebuia să mai adaug câte un element şi să fie Oau! ca să poată să treacă mai departe. Am început să ne jucăm cu maşina. Am introdus personaje. I-a plăcut. Vroia să ne jucăm numai aşa. A trebuit să adaug că personajele merg nu ştiu unde şi îşi cumpără popcorn, lucru care ştiam că-i place de când mergeam la film. De fiecare dată trebuia să găsesc un pas nou incitant. Că au parcat pe locul persoanelor cu handicap. Până am scăpat de punctul ăsta... Apoi a venit Poliţia şi le-a dat amendă. Lucru care iarăşi îi plăcea.

Când construiam etapele unui program A.B.A. în şedinţele noastre, plecam întotdeauna de la firesc. Ne întrebam cum face un copil tipic lucrul ăsta? Bun. Al meu nu o să poată să facă aşa. Cum putem să ajungem acolo? Aveam în vedere mereu firescul lucrurilor. Uneori mergeam în parc şi ne uitam cum fac copiii ceva. De exemplu, cum intră ei în jocul altor copii.

Apoi, mi se pare foarte important să nu foloseşti principiile şi tehnicile de modelare a comportamentului pe care le înveţi din A.B.A., într-un scop care nu e etic. Şi cu adulţii ai putea să faci asta, şi cu copiii. Câştigi o putere ca terapeut. Pentru mine, succesul a venit când am ajuns să-i respect şi să fiu corectă cu ei. Înainte obţineam ceva, dar fără să-l văd şi pe copil. Vedeam doar beneficiul meu. Nu ştiu dacă eram un terapeut de succes. Consider că am succes când în obţinerea unui rezultat bun, l-am respectat pe copil şi l-am considerat un egal. Nu cu atitudinea de genul «Ai făcut ce-am zis eu.» Nu e OK să ceri pentru că tu ai putere şi o poţi face. E foarte important să-l respecţi."