Andrei este primul băieţel cu autism recuperat de Centrul "Horia Moţoi". După ce am terminat de povestit, m-a tras de mână afară, în curte, să-mi arate maşina cu care se plimba. Se stricase între timp. Maşinile, trenurile şi metrourile sunt preferatele lui. I-a spus de multe ori tatălui său că vrea să inventeze ceva pentru aceste mijloace de transport sau măcar să fie şeful metroului. (M.I.)
"Mă numesc Andrei şi am nouă ani. Când am venit la centru aveam trei ani şi am stat până la şapte. Din perioada aia îmi aduc aminte că mi-era greu să vorbesc. Acum am absolvit, am trecut de centru. Sunt clasa a doua. Devine greu, dar mă descurc.
Îmi aduc aminte că am învăţat foarte mult şi am mers la trei grădiniţe. Acolo învăţam şi îmi făceam prieteni. La grădiniţa unu n-am avut cu cine, la grădiniţa doi am avut doi prieteni şi la grădiniţa trei un prieten. Îmi mai amintesc doar cum se numea cel de-al treilea. Îl chema Rareş. Ne-am mai văzut de câteva ori în parcuri. Cred că era mic de statură. Dintre jocuri, cel mai mult îmi plac maşinile, dar încerc să-mi placă şi jocurile alea, pe calculator. Întotdeauna mi-au plăcut maşinile, trenurile.
Îmi amintesc că nu puteam să vorbesc, dar după trei luni cred că am început foarte bine. Vorbeam normal. Am învăţat ca orice copil de aici. Of! Cel mai greu mi-a fost să învăţ... Nu mai ştiu ce era dificil. Nu ţinea de matematică. Îmi place mate. Îmi place Arte. Facem la şcoală Arte. Acolo pictăm.
Uneori mai merg şi la Biserică, de Crăciun, de Paşte. Dumnezeu cred că e un om care are grijă de noi şi este un bun. Are o faţă mai specială. Nici ca Moş Crăciun, nici ca Iepuraşul. N-are mustaţă, arată ca un zeu care este sus pe ceruri. Asta înseamnă Rai. Îhîm, există Dumnezeu. Noi nu-l vedem, că e invizibil. Şi îngerii vin de la oamenii cuminţi. Să zic că bătrânii care au murit şi au fost cuminţi se transformă în îngerii Domnului. Demoni nu există. Iadul nu există. Există numai bun.
Să spun cum era viaţa mea. Învăţam foarte mult, foarte, foarte mult. Era foarte dificilă. Of! Învăţam cam şapte ore la centru. Când plecam acasă, făceam pauză. Şi vinerea învăţam şase ore. După aceea am mai crescut şi am luat diploma de absolvire. Am purtat o şapcă de absolvire pe care am dat-o jos şi aşa am absolvit Centrul "Horia Moţoi". Până acum, au absolvit doi copii. Eu şi încă un băieţel.
Uneori nu înţelegeam ce mi se cere, dar apoi am înţeles. Îmi amintesc că-mi plăcea să mă plimb cu o maşină electronică. Bine că nu consuma electricitate. Îmi aduc aminte că eu aveam o cameră mare şi centrul cu sediul de atunci avea cam trei camere.
Îmi amintesc că făceam un Circle Time... Veniţi sus, să vă arăt. (Urcăm la etaj. Se duce în camera unuia din băieţei şi ia o copertă cu clape, pe care e desenat Power Rangers, pe cotorul căreia scrie acum cu o cariocă albastră Logopedie şi în interiorul căreia sunt prinse foi cu exerciţii de logopedie.) Această mapă mai demult a fost un Circle Time. (Circle Time era o activitate colectivă unde copiii cu autism din centru făceau exerciţii asemănătoare cu cele de la grădiniţă, ca să-i ajute pe viitor. În timp, lui i-a plăcut foarte mult şi a preluat coordonarea programului.) Făceam prezenţa, lecţii. Scria numele nostru în el, al copiilor din centru, şi aveam poze.
Lucrul cel mai important este că am ieşit din centru. (Ia reportofonul în mână şi-l ţine aproape de el.) N-am mai vorbit la reportofon. Mă simt... acum sunt emoţionat puţin. Am multe emoţii pentru că prezint centrul. Uneori îmi e şi frică. Nu pot să înţeleg. Am mai făcut un interviu pentru o reclamă. (Merge să mi-l arate la calculator) Prinde sunetul reclamei. Haide, mergi! Cum am zis, formularul pe autism.ro. Puteţi să-l completaţi şi voi acasă.
Acum, că tot am rămas la vorbă, mai spun că eu nu m-am îndrăgostit până acum. Nu-mi place de nicio fată. Sunt un ratat. Unii la şcoală mă cred (spune cu voce şoptită) ratat. Asta zic ei. Mai zic şi "prostul", mă mai bat. Uneori încerc să mă stăpânesc, dar alteori nu. Am şi prieteni. Pe unul îl chemă Vlad şi pe unul Denis. Sunt în clasă cu mine. Nu mai ştiu cum am ajuns prieteni. Mircea nu mai e prietenul meu pentru e bătăuş.
Acum mă simt mult mai bine. Dacă vreţi şi voi să ajutaţi copiii, cum am zis, intraţi pe autism.ro. Ăsta a fost interviul cu Andrei. Vă doresc baftă multă."
Andrei: Cel mai mult aici îmi plăcea să fac exerciţii, să fac reţete şi să fac o poveste.
Ana: Şi din jocuri?
Andrei: Să mă joc cu maşinile, să mă joc cu trenul.
Ana: Mai zi?
Andrei: Să mormăi.
Ana: E adevărat, şi asta îţi plăcea. Cum făceai?
Andrei imită motorul unei maşini: Mmmmmm, mmmm.
Ana: Ce-ţi imaginai când mormăiai?
Andrei: Că eram într-o maşină.
Ana: Dar când făceai aşa?
Ana deschide palmele cu faţa spre ea, apoi le apropie ca pe nişte uşi glisante şi şopteşte uşor "ţţţţ" în timp ce închide palmele. Mai ţii minte?
Andrei: Nu-mi mai amintesc.
Ana: Ei, nu. Ce ne ziceai când făceai asta?
Andrei: Îmi imaginam că eram în metrou.
Ana: Când făceai chestia asta?
Andrei: În timpul meu liber?
Ana: Atunci aveai voie s-o faci. Dar când o făceai şi n-aveai voie?
Andrei: În activităţi.
Ana: Şi cum îţi era în activităţile alea?
Andrei: Mai greu. Dar după aia a început să fie mai uşor şi nu mai mormăiam şi am rezistat.
Ana: E adevărat. Dar acum îţi mai faci poveşti?
Andrei: Îmi mai fac uneori. Încerc să rezist.
Ana: Dar spune-ne de momentele când le faci. Poţi să ne povesteşti de ele.
Andrei: Uneori le fac la şcoală. Uneori mă pot abţine, dar alteori nu, că vin...
Ana: Ce vin? Zii.
Andrei: Alteori nu pot să le opresc. Nu vreau să zic povestea asta. Mi-e ruşine.
Ana: Ai încredere. Ştii că noi nu râdem de tine. Orice gen de poveste ar fi. Ai voie să spui orice în povestea ta. E povestea ta.
Andrei: Uneori mormăi ca metroul. Mmmmmmm.
Ana: Îţi mai aduci puţin aminte de plăcerea aia?
Andrei: Îhîm. Înainte îmi imaginam că merg cu metroul: mmmmmmm.
Ana: Şi acum?
Andrei: Nu mai fac.
Ana: Dar ce poveşti îţi faci? Când ai avut ultima oară? Îţi aduci aminte o zi?
Andrei: Nu-mi mai amintesc.
Ana: S-a întâmplat?
Andrei: Cred că da, dar nu-mi mai amintesc.
Ana: Astăzi n-ai avut nicio poveste?
Andrei: Am avut şi astăzi, dar nu-mi mai amintesc. Mi-e cam ruşine.
Ana: Vrei să ne desenezi? Uite, ai acolo în spate creioanele. În felul ăsta nu ne spui practic. Ne desenezi.
Andrei: Desenez un metrou.
Ana: Asta e povestea de azi?
Andrei: Nu, este de mai demult.
Ana: Explică-ne.
Andrei: Mă gândeam la centru. Eram emoţionat puţin că o să dau un interviu. Şi acum sunt emoţionat. De asta.
Ana: Poveştile astea pe care ţi le faci acum sunt lungi?
Andrei: Nu sunt des lungi.
Ana: Şi cum le opreşti.
Andrei: Îmi zic Stop. Am o întrebare Ana.
Ana: Spune, pui.
Andrei: De ce nu merg copiii mai mult la grădiniţă?
Ana: Copiii de aici din centru?
Andrei: Da.
Ana: Pentru că lor le e mai greu, ţie ţi-a fost mai uşor. Nu sunt pregătiţi.
Andrei: Îmi plăcea să mă joc acolo. Puteam să construiesc. Aveam timp de joacă. Mă întrebam de ce merg la centru. Acum ştiu. Pentru că aveam autism.
Ana: Şi ce făceai la centru?
Andrei: Învăţam să nu mai mormăi.
Ana zâmbeşte: Învăţai să înveţi. Care a fost cel mai greu program pentru tine?
Andrei: Logopedie?
Ana: Nu ştiu. Te-ntreb.
Andrei: La logopedie. Aşa mi s-a părut mine.
Ana: Şi din celelalte programe care era cel mai greu?
Andrei: Să pun "în", "pe", "sub".
Ana: Prepoziţiile?
Andrei: Îhîm. De ce le învăţam?
Ana: Pentru că nu-ţi ieşeau. Eu de prepoziţii nu mi-aduc aminte să fi fost un program greu pentru tine.
Andrei strănută. Ana îi pune o cutie de şerveţele în faţă.
Tata: Auzi, Andrei, dar tu ştiai să sufli nasul?
Andrei: Nu.
Ana: Cine te-a învăţat?
Andrei: Tati, mami.
Ana: Ia mai gândeşte-te.
Andrei tace.
Ana: Ţi-aduci aminte cum făceam cu mingile de vată pe masă?
Andrei: Ce făceam?
Ana: Le suflam cu nasul. Îţi mai aduci aminte?
Andrei: Nu.
Ana: Ţi-e dor de ceva de-aici?
Andrei: De jucării.
Ana: De care? De ce aveai tu în cameră? De ce anume?
Andrei: Autobuzul.
Ana: Ăla mic verde?
Andrei: Nu, celălalt.
Ana: Ăla portocaliu cu gri şi alb?
Andrei: Cred că ăla.
Ana: Da. Ce băgai tu în el?
Andrei: Degetele.
Ana: Şi degetele ţi le prindeai în uşi. Şi mai ce? Lumânări. Îţi aduci aminte?
Andrei: Nu.
Ana: Ştii ce vreau să te întreb eu? Îţi mai aduci aminte de ziua în care ai plecat?
Andrei: Aaaaa.
Ana: Ia zi.
Andrei: Era aia cu mumia. Când am ajuns la centru, Vali Grigore, directoarea, zicea că nu a venit Cami (Dumitru).
Ana: Terapeutul cu care lucrai atunci.
Andrei: M-a păcălit. Cami şi cu prietenii mei erau sus, costumaţi în mumii ca să-mi facă o surpriză. Şi i-am zis că vreau să mă urc să văd dacă e chiar Cami?
Ana: Dacă a venit. Aşa.
Andrei: Şi nu m-a lăsat Vali. Pentru că era o surpriză. Şi mami unde era? Cred că la supermarket şi a cumpărat tort.
Ana: Şi după ce am dansat ce-am făcut?
Andrei: Am coborât şi am mâncat pizza de firmă.
Ana: Ce-i cu firma?
Andrei: Tatăl unui băieţel prieten avea o firmă de pizza. Ne-a făcut o surpriză.
Ana: Dar după ce am mâncat, tu ce-ai făcut?
Andrei: O năzdrăvănie?
Ana: Ne-ai făcut nouă o surpriză. Ai ţinut tu un discurs.
Andrei: Nu mai ştiu.
Ana: Te-ai urcat pe scaun şi ai început să vorbeşti. În discurs ne-ai mulţumim nouă, oamenilor cu care ai lucrat. Şi ce ne-ai dat?
Andrei: Diplomeeeee.
Tace şi zâmbeşte.
Andrei: Gata. Am încheiat.
Ana: Îmi dai şi mie o ţucă?
Vine şi o pupă.
Ana: Te-ai făcut băiat mare.
Andrei: Şi chiar sunt şi deştept.
Ana: Am văzut asta. Mi-ai demonstrat asta.
Andrei: De azi încolo.
Ana: De azi încolo? Eu ştiam demult că eşti.
"La grădi era îndrăgostit la un moment dat de Ilinca şi îşi făcea poveşti cu ea. Povestea de ea când venea de la grădi. Că s-au jucat, deşi nu se jucaseră, dar îşi dorea lucrul acela de fapt. Noi făceam glume pe tema asta cu el. Era foarte fâstâcit. Încercam să-i explicăm că e normal, că e bine, că uite, şi noi avem un iubit.
Ştiu că a avut o slăbiciune pentru mine ca terapeut. Am şi lucrat foarte mult cu el. Pus cap la cap, cred că se fac doi ani. S-a ataşat de mine pentru că în momentul în care am început să lucrez cu el, era într-o perioadă foarte grea. Era foarte încurcat în programe şi nu înţelegea.
Eu mi-am creat mai întâi o relaţie cu el. A văzut că am încredere în el, că-l ajut, că-l încurajez. Cu mine a avut primele reuşite pe programe la care se chinuia de multe luni de zile. De asta m-am şi mirat când a spus de logopedie. Eu nu ţin minte să fi fost un program atât de greu pentru el. Dar cred că acolo i-a fost foarte greu în ultimele luni ale terapiei când a avut de făcut nişte teste dificile. În relaţie cu ele a rămas în aceeaşi fază pentru că deşi ne-am oprit noi la un moment dat, i-a rămas fundalul negativ, de nereuşită. La alte programe i-a fost greu, dar şi în momentul în care a văzut că poate, bucuria a fost foarte mare. Tot ce-a însemnat partea în care el trebuia să povestească, a mers greu cu el. Şi acum el răspunde punctual. Ai văzut. L-ai întrebat, pac, îţi răspunde doar cu un cuvânt.
La un moment dat a început să facă conexiuni între ceea ce ştia şi începuse să-şi creeze poveşti. Ne-am dat seama că e util să facă asta. Prin poveşti, scotea mult afară. Dacă le analizezi pe toate, vezi că personajele inventate sunt echivalentul celor din viaţa reală. Povestea despre ce i se întâmpla în perioada respectivă sau ce li se întâmpla celorlalţi de-l afecta pe el.
A scris o poveste în perioada în care eu l-am cunoscut pe Răzvan, soţul meu. A fost extrem de gelos. A simţit probabil că sunt legată de Răzvan şi când a aflat că mă căsătoresc cu el... Era foarte, foarte gelos. Mă vedea seara că plec cu el acasă. Se şi obişnuise să mă ducă el cu maşina şi avea o mică fixaţie pe asta. Treptat l-a acceptat. Când i-am spus că vreau să fie cavalerul meu de onoare la nuntă, a fost foarte încântat. Îmi spunea că vine să mă ia cu o caleaşcă trasă de cai. Eu îi spuneam că e cam greu pentru că trebuie să mă ducă de la Câmpina până la Sinaia. Zicea «Oprim circulaţia».
Poveştile l-au ajutat să dea afară tot felul de frustrări. Deveniseră premiu pentru el. Au plecat dintr-o joacă. El desena şi pe măsură ce desena, povestea. Cami, terapeutul care lucra cu el atunci, a încercat să păstreze chiar felul în care vorbea, să le transcrie întocmai. Foarte rar interveneam - în momentul în care se rupea filmul. Dar în rest l-am lăsat să le scoată exact cum îi veneau lui. Nu puneam întrebări decât dacă simţeam c-ar mai fi ceva de zis şi se cenzurează. Ca să nu influenţăm ce gândeşte sau ce ar vrea să spună. Chiar deveniseră o super recompensă pentru el. Se lupta la maxim să-şi termine activităţile ca să facă poveşti. La un moment dat, a scos cărţile astea la licitaţie. El stătea cu cărţile pe masă, ca autorii. Ne-a dat şi autografe după ce le-am cumpărat. A fost foarte încântat. Plăteam în bani reali. Chiar ne-am luptat pentru ele. În general, cei cu care a lucrat s-au regăsit în astfel de poveşti.
Când a mai crescut cognitiv, puteam comunica cu el. Avea momente în care îl auzeam cum face "Mmmm.", chiar dacă făcea încet. Ne-am dat seama cam cu ce seamănă sunetul şi l-am întrebat când făcea aşa, «La ce te joci în momentul ăsta?» A reuşit să ne zică. Îşi imagina că e fie tramvai, fie metrou. Îşi imagina sunetul roţilor. Câteodată ţinea palmele deschise cu faţa spre el şi le glisa uşor ca pe uşile de la metrou. Asta se întâmpla când se enerva. Cu mine a mai făcut ceva după care ne-a bufnit râsul pe-amândoi. Lucram şi ne chinuiam şi nu ieşea. Era atât de încărcat, încât s-a uitat la mine, a desenat în aer cu degetul un X peste mine şi-a zis «Te-am tăiat.»
Ştiu că şi acum îşi construieşte poveşti câteodată. Le creează în minte. Noi, terapeuţii, ne-am dat seama de existenţa lor când a început să se joace cu obiecte. Iniţial era doar o mormăială continuă. El, de fapt, în mormăiala aceea, îşi crea poveşti. Pas cu pas, de acolo mai ieşea câte un cuvânt cu sens. Noi încurajam mult asta. Până când am început să înţelegem cam ce face şi ce gândeşte.
Uneori venea în centru de la grădiniţă şi crea cu personajele situaţiile de care fusese deranjat. Dădea alt nume păpuşilor decât numele persoanelor pe care le viza, dar crea exact ce i se întâmplase lui. Uneori încercam să-i dăm şi soluţii pentru acele situaţii. Câteodată îl lăsam doar să-şi exprime frustrarea şi-atât, dar uneori îi mai ziceam «Uite ce-ai fi putut să faci.», sau «Nu e OK ce a făcut celălalt». Ca să vadă că şi noi înţelegem şi să dăm o explicaţie pentru că avea de multe ori dileme «Am făcut sau n-am făcut bine?» Avea nevoie de confirmarea noastră. «Da, tu ai făcut OK, celălalt a greşit.» Îl linişteau lucrurile astea şi-l ajutau să treacă peste.
În momentul în care a plecat la grădiniţă, erau situaţii în care copiii răutăcioşi îi luau şapca şi i-o aruncau pe jos sau îl împingeau şi-l scoteau din rând, situaţiile în care un copil, teoretic, ar fi ripostat. Şi el conştientiza că nu sunt tocmai OK, dar nu făcea nimic să se apere. Atunci i-am creat program în care îl învăţam situaţii de genul ăsta.
Învăţase ce trebuie să spună, dar atitudinea nu exprima ce spunea. A trebuit chiar să-l enervăm ca să aibă sentimentul care să-l determine să riposteze. După care a fost nevoie să generalizăm foarte mult situaţia. Adică, dacă iniţial înţelesese cu şapca, n-a putut să extindă că dacă îl trag de geacă sau de pantaloni în acelaşi fel, are aceeaşi semnificaţie. A trebuit să găsim foarte multe variaţii ale aceluiaşi tip de comportament.
Apoi a trebuit să generalizăm cu el când e OK să riposteze. Foloseam personaje. Îl întrebam cum ar trebui să reacţioneze un personaj într-o situaţie dată. El nu putea să facă diferenţa între situaţiile în care copiii făceau ceva mai puţin OK intenţionat sau situaţiile în care se întâmpla ceva, fără să vrea. Cream situaţii şi trebuia să le analizeze. Lucram când pe el, când cu personaje. În timp, a învăţat să-şi dea seama singur."
În faţa Anei, pe birou, sunt două cărţi improvizate: coli capsate pe o margine, pline cu desenele şi cuvintele lui Andrei. Pe una scrie "Cami şi Ana, în China", pe cealaltă, "Răzvan cu Poliţia (de joacă)". Sunt două din poveştile lui, câştigate de Ana la licitaţie.